O anecdotă spune că, iritat de pretențiile de inteligență și valoare pe care și le manifestau unii intelectuali de gazetă români, Ion Luca Caragiale, acest savant neîntrecut al moravurilor românești, i-a întrebat odată retoric: ,,Ce știți voi, boilor, despre Motaigne?” Oricât de inteligent este Caragiale – iar, fără îndoială, chiar așa stau lucrurile –, un român hâtru, iar de spirit mucalit nu ducem lipsă, ar întreba drept ripostă: ,,Dar, mă rog, ce știe Montaigne despre noi? Am stat cu el la masă?” Nivelul intelectual al replicii ar confirma de la sine sensul întrebării lui Caragiale. Rezultatul direct al acestui mod de a gândi este o gamă largă, deși repetitivă, de practici sociale pe măsură.

Dan Alexandru ChițăFoto: Arhiva personala

Partea proastă cu obiceiurile noastre românești, care nu au, de fapt, nimic specific în ele (în fond, merg treburile publice mai bine în Bulgaria, Paraguay sau, ce întâmplare, Rusia?) s-au răsfrânt, vrând-nevrând, în modul de funcționare a unor instituții din statul nostru. Dacă ne uităm la învățământ și la Ministerul Educației, raportul cultură globală-etos local devine translucid. Să nu uităm că un fost ministru al învățământului, Daniel Funeriu, despre care, să zicem, că ne putem permite orice părere politicoasă referitoare la activitatea sa politică sau la personalitatea sa publică, era luat la refec pentru că nu deținea o diplomă de absolvire a examenului de Bacalaureat în sistemul de învățământ românesc. Mulți se hlizeau mai mult sau mai puțin comic pe acest subiect, suduindu-l pe fostul ministru nu doar cu apelative de galerie, ci și cu acuza de a nu fi bun român, în înțelesul obscur și la grămadă de ,,unul de-al nostru”. Ce mai conta că Daniel Funeriu îl avusese drept coordonator al tezei sale de doctorat pe un laureat al premiului Nobel în chimie sau că a studiat la instituții de o calitate mult superioară celor echivalente românești? ,,Cine e ăsta? A copiat cu noi la Bacaluareat?” – la asta se reduce totul. Adevărul sinistru este că, într-adevăr, în România nu e suficient dacă ai recunoaștere internațională. Degeaba ai studiat la Stanford, ai jucat în cadrul Royal Shakespeare Company sau ai ridicat Cupa Mondială, dacă nu te omologhează ștampila Ministerului Educației pe o diplomă luată într-un sediu de universitate din Crevedia, alta a teatrului de vară din Mizil și, nu în ultimul rând, una cu sigla Federației române de fotbal. Nu provincialismul este marea problemă, ci obtuzitatea agresivă, camuflată într-un discurs naționalist primitiv și fără substanță practică, de-a dreptul înapoiat și ridicol pe fondul unor lipsuri strigătoare la cer, pe care o afișează românul realizat care, adesea printr-o combinație sau printr-o șustă financiară, a ajuns să se ocupe de și să dicteze legi, ordonanțe de urgență, hotărâri de guvern. Un sclav eliberat este întotdeauna un om mai bun de vreme ce și-a obținut dreptul la demnitate, dar un sclav care ia subit locul stăpânului cel rău este întotdeauna mai crud, mai distrugător și mai aprig în toate din resentiment și dorință de răzbunare. Nu e nicio diferență morală între acest sclav propulsat la vârful societății sale și un semidoct care nu a ajuns să termine liceul la vârsta potrivită din pricina neputinței intelectuale probate, nicidecum a sărăciei sau a unei afecțiuni psihosomatice, dar care aglomerează cu duiumul titluri academice, catedre și cărți fără cititori în numai câțiva ani, imediat ce se vede propulsat în funcții publice înalte. Este condiția României de astăzi.

Dar dacă despre recunoașterea meritelor educaționale ale celor care au realizat tot felul de performanțe sau doar au studiat pe alte meleaguri ne-am lămurit, nici ,,noi între noi” nu o ducem de minune. Bunăoară, abia recent, într-un O.M. cu nr. 4224/06.07.2022. s-a reglementat la zi Metodologia-cadru privind asigurarea calităților programelor pentru dezvoltare profesională continuă a cadrelor didactice din învățământul preuniversitar și de acumulare a creditelor profesionale transferabile. Ce înseamnă pentru un necunoscător înșiruirea de cuvinte de-abia menționate? Sensul denumirilor de mai sus are direct de-a face cu relația deficitară care există în țara noastră între nivelul universitar și cel preuniversitar ale educației naționale. Problema este veche, iar, ca atare, va rămâne mereu nouă. Un profesor de liceu și gimnaziu trebuie obligatoriu să aibă studii academice, neapărat de licență. La cum stau lucrurile în prezent cu deficitul actual de studenți s-ar putea ca în câțiva ani să se impună și obținerea unei diplome de master pentru profesorii din preuniversitar, cel puțin în ciclul liceal de predare. Aceste studii fac parte din performanța pregătirii unui cadru didactic. Diplomele de grade didactice, licențe, masterate și doctorate sunt emise și certificate de o universitate, instituția fundamentală în materie de educație superioară. Cu toate acestea, din pricina neglijenței și indiferenței venite de sus a mediului universitar ca întreg în raport cu ,,colegii” lor din preuniversitar, diplomele de licență, masterat și doctorat sunt bazate exclusiv pe o serie de credite europene transferabile (ECTS – European Credit Transfer System), care sunt legate de sistemul Bologna, valabil în statele membre din Uniunea Europeană. De aceea, ca o soluție salvatoare, profesorii din preuniversitar pot urma cursuri, webinare, workshopuri etc., dar diploma pe care o primesc trebuie să aibă un sistem de credite care să valideze efortul real și compatibilitatea sa oficială cu ansamblul sistemului de învățământ. După cum ziceam, sistemul nostru universitar desconsideră de facto pe cel preuniversitar, de parcă profesorul din liceu ar locui într-o altă lume, croită după cu totul alte reguli, decât acela care predă la facultate. Și pentru ca prăpastia care îi separă artificial pe unii de alții să poarte un nume, s-a inventat în sistemul preuniversitar un sistem sui generis de calculare a programelor de formare, sistem ad hoc, care poartă titulatura de credite profesionale transferabile. Aceste CPT-uri nu au nicio legătură cu ECTS-urile. În loc să se dorească o formă de a armoniza ce e sus cu ce e mai jos în ierarhie – drept dovadă că locuim în aceeași țară – s-a căutat lărgirea diferențelor dintre ciclurile de învățământ. Nu ne putem pronunța dacă această dezbinare a fost intenționată sau s-a creat natural, în urma mișcării browniene din statul român, dar rezultatul îl cunoaștem cu toții pe pielea noastră.

Rezultatul este unul hilar, absurd, pe alocuri noir spre grotesc: să presupunem că ai terminat un doctorat magna cum laude la Universitatea Babeș-Bolyai. Predai filozofie la cel mai eminent liceu din Cluj-Napoca. Degeaba ai fost audiat în comisia compusă din profesori universitari, unii realmente de prestigiu, și ți-ai publicat lucrarea la o editură cu vizibilitate națională. Inutil că primești deja sporul acela de doctorat, despre care întreaga societate, de la mic la mare, vuiește că este ,,un privilegiu”, deși suma finală se ridică la un cuantum de 950 lei brut pe lună (minus 45% dări către stat, plata finală este de 500 de lei, adică 100 de euro pe lună). Fericită societatea europeană în care ,,un privilegiu” costă o sută de euro pe lună! Trecem peste toate acestea. Ieșit din comun este că acea de diplomă de doctorat/masterat/licență trebuie transformată în CPT-uri, adică echivalată la nivelul liceului/școlii gimnaziale/grădiniței etc. de către o comisie alcătuită din alți profesori. Până acum câțiva ani de treaba aceasta se achita Casele Corpului Didactic din fiecare județ al României. Putem să pariem că nimeni din rectoratele marilor universități din România nu știa că diplomele tipărite de ei urmează o altă validare, după un sistem paralel de lucru, pentru a fi conforme cu nevoile de pregătire educațională a profesorilor din preuniversitar. Dacă nici de profesorii societății românești nu se ocupă universitățile, de restul meseriilor ce să mai zicem? Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro