Am văzut la teve o rusoaică, disperată, plângând și zicând așa: „Am doi copii la vârsta încorporării. Singură i-am crescut... Iar acum să mi-i ia, să-i ducă să omoare copiii altor mame?!” Biata femeie. Mai citiți-i o dată vorbele. Cu toate că, lipsind în transcriere, patosul intonativ al îngrozirii, timbrul și tremorul vocii, ponderea translingvistică, de cuprins real al sufletului și minții sale, se pierde. Ce m-a cutremurat în exclamația femeii era faptul că, aparent, ea nu urla doar împotriva nedreptății de-a i se ridica forțat băieții, cei crescuți cu-atâta trudă, cu viața ei însăși, pentru a muri omorâți. Părea să ascundă spaima-i strict personală față de uciderea propriilor prunci, implicit a propriului său suflet și viață. Drept fiind și că nu-și permitea asta, fiind interzis să deplângi cu anticipație eroismul cu care statul te obligă să te mândrești. Și mai ales antihristul acela perfid, care-i patriarhul Kiril, un personaj mai scârbos și draconic tocmai deoarece n-ar trebui să fie la fel de nebun și iremediabil precum ateul Putin.
Dar să lăsăm liota de aberații omenești care fac front comun în jurul delirantului criminal suprem. Revenind la nenorocita asta de mumă, una din milioanele acestui război ticălos și absurd, nu cred deloc că se autocenzurase de teamă politică, nu striga împotriva condamnării la moarte a fiilor săi, nu contra uciderii lor mai mult decât sigură, deși contempla clar însuși lucrul acesta. Și totuși încerca să alunge gândul, perspectiva, probabilitatea cea mai mare. Pe de o parte chema în ajutor conștiința tuturor mamelor (voi toate veți suferi ca mine), pe de altă parte își urla frica de-ai fi transformați fiii în criminali. În ucigașii altor copii ca ei, în înfigătorii de pumnale în inimile altor mame.
Automat îmi venea în minte imaginea cordului străpus cu multe cuțite al Fecioarei Maria, simbol iconic extrem de familiar în lumea catolică. Afară de trupul hristic, răstignit sau culcat în mormânt transparent, dar zemuind de hemoragii și plin de răni exagerat evidențiate, această inimă, inclusiv individualizată, desprinsă de orice chip sau tablou, multpreastrăpunsă și șiroindă, a devenit un fetiș iconic în sine. E ridicată uneori în văzduh drept stindard și insignă sau emblemă a esenței psihodramatice a credinței, a templului local, a hramului, a comunității creștine. Ca atare obsedând ochii și devoțiunea catolicilor mai ales în încinsele țări latine dintre cele două tropice. Drept e, sunt țări în care perioadele de pace și antantă socială au fost mai rare sau scurte, așadar și familiaritatea cu suferința nedreaptă și risipirea prostească și crudă a vieții au fost mai mari, aproape nelipsite de lângă sânul fiecărei generații. Așa se face, poate, că acolo oamenii simpli și sinceri plâng sau hohotesc mult mai frecvent în biserici, se roagă cu voci netemperate, își duc penitența până la forme, mișcări și cazne corporale impresionante, venerează trupul stigmatizat/hăcuit al Mântuitorului și inima plină de săbii, spade, suliți și stilete a Maicii Sale. Rugându-se cu ochii ațintiți la patimile cumplite și tăcute ale Maicii Sfinte, ei își compară și micșorează propriile dureri. Identificându-se întru durere și moarte, luând istoricele suferințe fondatoare ca semn și certitudine a alinării, salvării emoționale, supraviețuirii, dorind ca respectivele cruzimi și suferințe arhetipale să fi rămas ispășitoare, totodată protejându-le sau compensându-le propria viață față cu contemporanele bestialități, neomenii, barbarisme.
Printre ortodocși arhetipul marial pare a fi mai moderat în reprezentare și asumare. Pare, sau cel puțin oficial așa se declară. Și chiar ar fi așa (căci nu vedem nici icoane și nici statui în care sângele să înfioare și străpungerile să fie extreme, de maxim impact vizual și emoțional) dacă n-am ști bine că ideea, imaginea și referirea la Maica Domnului cea chinuită, îndurerată, plângândă și suspinândă, cu inima frântă de durerile nu doar ale gravidității taince și social contestate, ale nașterii, lăuziei, disprețului, prigoanei și urii, ci mai ales ale științei că Pruncul îi va fi cândva martirizat brutal, au însoțit imaginarul constant, religiozitatea cotidiană și refugiul emoțional și mental al tuturor femeilor din lumea tradițională sătească. Chiar și analfabete, nu puține țărănci de odinioară cărau cu ele, ascuns printre haine, textul numit Visul Maicii Domnului. Inclusiv actul fizic al colportării, nu doar rememorarea și recitarea drept rugăciune a textului (descriind viziunea maternală a pătimirilor hristice), însemnând constantă asumare personalistă a dramei și mântuirii prin resemnare și răbdare întru nădejdi postume.
Pe de altă parte, numeroasele Legende ale Maicii Domnului din tot spațiul ortodox îi subliniază Maicii omenescul angoaselor mult dincolo de orice dogmă. Scena frescelor cu nativitatea din orice biserici o arată întotdeauna așteptându-și îngerii și păstorii în semișezândul universalei poziții omenești a lăuzei care-a trecut prin durerile sfârtecării carnale. Iar cele trei moașe, „inventate” de către Evanghelia lui pseudo-Matei doar ca agente ale verificării virginității, procedează în fresce la efectuarea primei scalde a Pruncului, total în pofida faptului că mulți dogmatici vor fi contestat necesitatea unei asemenea băi curățitoare de urme ale nașterii comune, obștești. În disputele reprezentării iconografice respective a câștigat bunul simț omenesc, experiența tuturor femeilor de pe pământ impunând o pictură ce nu are nevoie de cuvinte (mai ales „bărbătești”), dar în care experiența și sensibilitatea maternal-feminină „vede” și resimte fără ocol durerea și suferința comună. Revenind la legendele foarte populare, e de subliniat că tânăra Maria e de perceput ca netrăind nimic din binecuvântarea promisă de arhanghelul Miraculoasei Bunevestiri, ci parcurgând doar un traiect existențial de chin, durere, suferinți. Vezi blestemele și binecuvântările aruncate peste animale și oameni într-o labilitate și reactivitate tipică depresiei postpartum, constant păzându-și Fiul cu anxietatea exagerată a presentimentului și chiar a conștiinței prigoanelor și Crimei arhetipale.
Ca atare, prin solidaritate întru suferință și empatie maternală devine Fecioara primul și cel mai adorat dintre sfinți, cel mai intim mentalului folcloric creștin, cel mai frecvent evocat în rugăciuni. Cu-atât mai mult cu cât în satul de odinioară soțiile și mamele aveau majoritarmente o viață de chin, corvoadă, frustrări, teamă, traume, sacrificiu, violențe domestice (inclusiv celebrul Cântec al miresei, repetat obsesiv pe tot parcursul zilelor și nopților de nuntă românească, pedagogizând despre pătimiri, lacrimi, supușenie, răbdare, înghițit/îndurat abuzuri fără crâcnire, nerecunoștințe, ordine, pretenții, trudă, durere, lipsă de compasiune). Gravidități și nașteri multiple, moartea pruncilor și bolile, dublate de nevoia și obligația de a munci bovin, le obliga pe femeile adulte și în etate să se refere constant la Maica Domnului, să îi invoce nonstop grija și mila, aceasta rămânând intimul și singurul mijlocitor dumnezeiesc pe care-l mai credeau, prin similaritatea pătimirilor existențiale, capabil de empatie, solidaritate, proteguiri de gen. Firesc, pentru soțiile și mamele comune războiul agrava mult povara, suferința, angoasa și urâciunile vieților lor cotidiene, aruncându-le în excepționalul negativ, în culmile disperante ale dramatismului. Femeile ortodoxe nu venerau mântuitoarea vărsare de sânge hristic, nu meditau asupra crucifixului și crucificării masculine, nu atingeau sau proslăveau hemoragiile trupurilor zeiești, totuși luându-și drept prototip existențial pe atotsuferitoarea Maică arhetip, în durerile Sale raportându-și umilințele și necazurile personale, sperând ușurare după chipurile transfigurării.
În rest, despre porunca Să nu ucizi! nici nu mai vorbim, întrucât toată omenirea masculină din raza iudeo-creștină a înțeles că nu s-ar referi interdictiv la ucisul în genere (Să nu ucizi, PUNCT!), ci doar la ucisul ilegal. Acela permis de decretele militare chiar lasă să se-nțeleagă că legal poți ucide inclusiv cu plăcere, de unde și inevitabilele acte de sadism pe timp de război, cu scuza vindicativă a acestuia.
Fug flăcăii Rusiei care pe unde pot. Fug bărbații cu un pic de minte, dezertarea rușilor fiind singura cale corectă, curată, onestă, sfântă. Este de admirat gestul Mongoliei, care a deschis granițele dinspre Federație și a invitat să se refugieze din țările riverane toți cei ce – budiști ca ei, cândva – ar vrea să fugă de obligativitatea de a muri și de a ucide. Căci pentru budiști Viața, adică respectarea vieții oricărui regn biologic, e dogmă și virtute supremă. Iată de ce violența, mânia, cearta și lipsa de vocație ocrotitor-maternală constituie în culturile orientului un fel de păcat capital. Tocmai de aceea, adică din preaplin spiritual și sapiențial, Dalai Lama repetă în cam toate cuvântările și dialogurile sale că a-ți reaminti mereu de propria mamă, de toleranta absolută, atotrăbdătoarea și atotprotectiva Mamă, a-i aplica modelul suferitor și iertător nu doar în propria familie ci față de tot mediul social și ambiant, e singura metodă la-ndemâna oricui de a evita mult rău și suferință, de-a radia pace și bine în tot jurîmprejurul.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
