Vestea abuzului de care este acuzat Visarion Alexa m-a mâhnit. Nu îl cunosc personal, ci doar prin intermediul textelor și al aparițiilor sale televizate. Îmi lăsa mereu impresia unui preot care este în contact cu propria suferință și cu durerea celorlalți, care poate vorbi viu, deloc lemnos, și care se detașează sănătos de retorica Cetății asediate, mult prea des întânită în Biserică. De aceea, când nu sunt mulți de acest fel, căderea lor este cu atât mai tulburătoare.
Dar nu despre Visarion Alexa vreau să vorbesc. Ci despre problema de fond, cum de este posibilă cădearea celor care sunt chemați să ajute? Și, fiind posibilă, cum poate fi ea preîntâmpinată?
În anii ’70, analistul jungian Adolf Guggenbühl-Craig scria ”Riscurile puterii în meseriile celor care ajută. Pentru Psihologi, medici, asistenți sociali, profesori și preoți”. Autorul pleca de la dorința de a arăta ”de ce se produc și pagube în procesul de ajutare a celor aflați în situații nefericite, a celor suferinzi sau a celor care nu-și mai găsesc calea. Pagube produse din însăși intenția celor care ajută”.
Cartea a devenit repede semnificativă tocmai pentru că aceste meserii se confruntă cu dinamici interpersonale în care complexul puterii este prezent. Cel care ajută se poate ușor situa sau poate fi ușor așezat de celălalt într-o poziție de putere. Iar acolo unde această putere nu este conștientizată, asumată atât cât trebuie și când trebuie, ea tinde să se manifeste în cele mai nedorite și distructive moduri.
În universul psihanalizei ”transferul” și ”contratransferul” sunt două concepte fundamentale. Simplu spus, ”transferul” este înțeles ca fenomenul psihic de recreare a unor fantezii, de obicei infantile, deplasate de la persoana care ar fi trebuit să le primească la persoana psihoterapeutului. Altfel spus, ceea ce nu am putut simți și manifesta față de unul dintre părinți simțim acum, fără să ne propunem, adică inconștient, față de persoana psihoterapeutului cu care lucrăm. Transferul este suprapunerea unei trăiri anterioare pe o persoană din prezent. Nu este ceva care se întâmplă doar în cabinetul psihoterapeutului, ci apare în orice situație de viață care implică o persoană semnificativă sau o trăire semnificativă. Iar contra-transferul este ceea ce simte terapeutul față de pacientul său, plecând de la interacțiunea dintre ei și trecând prin propria problematică personală inconștientă, adică nerezolvată.
În zorii psihanalizei mai mulți terapeuți, inclusiv dintre cei mari, au căzut în capcana transferului erotic. Or, tocmai din acest motiv, și pentru că efectele acestei căderi au fost extrem de distructive pentru victime, fenomenul a fost foarte atent luat în considerare. În prezent formările psihoterapeutice serioase abordează cu minuțiozitate subiectul. Se discută deschis despre el, se fac exerciții practice care subliniază felul în care trebuie să fie gestionată o situție de transfer erotic asupra terapeutului, se scrie și se citește pe subiect. Și, totuși, din nefericire pentru persoanele cu care lucrează, uneori mai auzim despre câte un terapeut care a călcat strâmb. Și din acest motiv, o dată cu începerea practicii, pentru cel puțin 4 ani psihoterapeuții sunt obligați să meargă o dată pe săptămână într-o ședință de supervizare. În cadrul acestora sunt învățați să acorde atenție chiar și unei ușoare stări de somnolență care poate să apară în timpul unei ședințe, darămite unei tensiuni sexuale pe care, eventual, terapeutul o poate simți față de un pacient.
Ce face Biserica în această privință? Cum își pregătesc Facultățiile de Teologie viitorii duhovnici? La câte cursuri de formare practică duhovnicească participă studenții Facultăților de Teologie? Ce învață aceștia despre cadrul întâlnirii din Taina Spovedaniei – care sunt, adică, regulile pe care trebuie să le respecte în interacțiunea cu cel pe care îl spovedesc? Răspunsul trist este că prea puțin. Poate că o excepție notabilă o reprezintă activitatea academică și didactică a Părintelui Profesor Teofil Tia, decan al Facultatății de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, mai cu seamă efortul depus de acesta în cadrul programului masteral de Consiliere Pastorală și Asistenţă Psiho-Socială. Doar că ar fi nevoie de așa ceva în cadrul oriecărei Facultăți de Teologie Ortodoxă care pregătește viitori preoți duhovnici.
Biserica Ortodoxă are și părinți duhovnici care fac o treabă minunată. Dar îi are mai ales pentru că aceștia sunt oameni cu o plămădire sufletească specială, pentru că au fost luminați de Dumenzeu, pentru că au lucrat intens cu ei înșiși, și încă lucrează, întru obținerea propriei vindecări.
Potrivit Sfinților Părinți, Biserica are o triplă misiune: curățitoare, adică vindecătoare, terapeutică; iluminatoare, adică dătătoare de sens lăuntric și deschizătoare de orizonturi exterioare; și îndumnezeitoare. Cu toate acestea, Biserica Ortodoxă Română pare a-și trimite în lume duhovnicii fără a le oferi o suficientă pregătire terapeutică și pastorală și fără a le acorda printr-o formare continuă acea susținere care le-ar putea hidrata încontinuu priceperea. Slujitorii Bisericii sunt investiți cu o putere cutremurătoare, aceea a apropierii de sufletul celuilalt și a alinării suferinței acestuia. Însă, din păcate, îi lasă prea descoperiți în fața ispitelor cu care aceasă putere vine – cum se folosește această putere, cum este aceasta de asumat, care sunt limitele ei, care este cadrul care reglementează utilizarea ei.
De asemenea, ar trebui să ne punem întrebări în privința eficienței organismelor de etică pe care Biserica Ortodoxă le deține, pentru că acestea sunt cele care gestionează abuzurile puterii despre care vorbeam. Au apărut în mass-media informații despre o altă persoană care a fost abuzată de Visarion Alexa. Aceasta ar fi depus ”o plângere la Biserică”. A existat o astfel de plângere și, dacă da, ce a făcut în privința ei ”Corpul de inspecție bisericească” a Arhiepiscopiei Bucureștilor? Câte astfel de cazuri gestionează în fiecare an respectivul Corp?Citeste intregul artiol si comenteaza pe Contributors.ro
