Am așteptat cu multă nerăbdare momentul în care voi avea ocazia să văd filmul lui Alexandru Belc, Metronom.
Am fost la început incitat de titlu și de o seamă întreagă de informații de presă (dintre care cele mai multe s-au dovedit a fi nu tocmai exacte) că filmul ar fi unul despre Cornel Chiriac și despre celebra lui emisiune de la Radio Europa Liberă care a ajuns acolo după ce a fost eliminată din programele postului național de radio. Și după ce principalul ei realizator a fost recuperat din lagărul de la Treiskirchen de extraordinarul director al Departamentului românesc al Radioului de la München, marele, inegalabilul Noel Bernard. Care, conform mărturiei Ioanei Măgură-Bernard (cf. Directorul postului nostru de radio, Editura Curtea Veche, București, 2007) nu chiar se dădea în vânt nici după Jimy Hendrix, nici după Janis Joplin. Dar care a înțeles că o astfel de emisiune nu doar că va spori audiența postului, ci că îi va face pe tinerii auditori să rămână, pe mai departe, pe frecvențele postului, ascultând și buletinele de știri, și Programul politic, și Actualitatea românească, și emisiunile Monicăi Lovinescu, și cele ale lui Virgil Ierunca. Eram curios câte inserturi din Metronom se găsesc în film, dacă realizatorii au găsit și folosit genericul programului, a unei ediții din 1972 când se petrece acțiunea, cu inconfundabila voce a Ioanei Crișan (Gertrud Dumitrescu).
Când a venit, în sfârșit, momentul întâlnirii cu filmul mi-am dat repede seama că Alexandru Belc a optat mai curând în favoarea ideii de a reînvia pe peliculă generația de adolescenți din prima parte a anilor 70. Și mai ales de a le spune celor de azi câte ceva felul cum înțelegeau ei libertatea. Cum iluziile lor de independență se spulberau una câte una. În octombrie 1972, când se petrece grosul acțiunii filmului, Ceaușescu își cam încheiase socotelile cu trecutul. În 1968 îi cam eliminase deja și pe incomozii așa-numiți baroni ai lui Dej, mai apoi făcuse celebrele lui vizite în China și Coreea de Nord, dăduse ucigătoarele Teze din iulie 1971, reiterate în noiembrie același an. În 1970 interzisese Reconstituirea. Mai înante, în 1966 fusese discret scos din circuit Un film cu o fată fermecătoare, filmul lui Lucian Bratu și Radu Cosașu. În 1971 a pus sub obroc spectacolul cu Gluga pe ochi de la Bulandra, în octombrie 1972 făcusese mult mai dur același lucru cu Revizorul lui Pintilie de la același Teatru. Același Ceaușescu începuse pe față războiul cu Radio Europa Liberă, dăduse Decretul 23/1971 care le interzicea cetățenilor români ascultarea posturilor de radio dușmănoase și pregătea începutul devastatorului cult al personalității. Care avea să dea primele lui monstruoase semne în ianuarie 1973.
Adolescenții din Metronom habar nu aveau în octombrie 1972 de sus- menționatul decret, nu știau încă nici că acasă se vorbește în șoaptă, nici ce era aceea Securitate (părinții lor, așa cum se vede foarte bine din felul în care sunt doi dintre ei, interpretați în film de Andreea Bibiri și Mihai Călin, erau mult mai informați în această privință), că e omniprezentă, că are peste tot informatori, chiar și în rândul liceenilor (unul dintre ei e chiar Sorin, foarte bine jucat de Șerban Lazarovici), că aceasta e perversă (așa ne-o arată colonelul interpretat de Vlad Ivanov) și că bate de mama focului (așa cum o face cel pe care îl joacă Alin Florea).
Așa că elevii unei clase a XII a de la liceul bucureștean Tudor Vladimirescu s-au întâlnit, profitând de absența părinților, în casa unei colege la un ceai dansant. Însă înainte de a se apuca să danseze mai ales pe muzica lui Mircea Florian ( coregraful Paul Dunca le-a arătat tinerilor actori din film cum se dansa în acea vreme) au ascultat o ediție a Metronomului (cea în care Chiriac l-a omagiat pe Jim Morrison) și au conceput o scrisoare adresată dj-ului de la München care începea cu plângeri de ordin politic și continua cu o listă de preferințe muzicale ce ar fi urmat să fie difuzate în emisiunile By request. Scrisoarea este livrată organelor de Sorin care tocmai se pregătea să emigreze cu familia în Germania și de care era lulea îndrăgostită Ana, jucată convingător de Mara Bugarin.
De aici pornirea unui mecanism (un fel de mare mecanism) prin care organele abilitate urmăreau aducerea pe calea cea bună și terminarea ca indivizi a celor potențial periculoși. Relevantă în această privință –culmea!- secvența de sex din finalul filmului. Toată povestea cu Securitatea, cu duritatea ei, cu jocul la mai multe capete, cu jocul angajaților ei de-a Jim și Jeff lasă, în pofida eforturilor lui Alexandru Belc, ale excelentului director de imagine Tudor Panduru, ale lui Bogdan Ionescu (decoruri), ale Ioanei Covalciuc (costume), ale actorilor care nu sunt răi deloc lasă, din păcate, senzația de déjà vu.
Gândul lui Alexandru Belc e de a-i pune față în față pe (uuffff!) tinerii de astăzi cu cei din anii 70. Poate chiar de a-i face pe cei de azi să prețuiască, așa cum se cuvine, libertatea.Să înțeleagă cât de prețios e dreptul de a gândi liber. Rămâne de văzut dacă speranțele regizorului se vor împlini.
Un film anterior, de prin 2019, de fapt un episod pilot al unui serial de la Pro tv care nu s-a mai făcut vreodată (Anii de sâmbătă seara, regizat de Nae Caranfil), serial ce voia să reînvie anii 80 oferă puține motive de optimism. Nu a reușit din felurite motive să facă asta.Citeste intregul articol si comenteaza pe contributors.ro
