Înfrângerile militare din Ucraina dezvăluie, de o manieră dramatică, impasul regimului politic rus. Imaginile de retragere dezordonată şi umilitoare subminează eşafodajul de propagandă pe care se ridică putinismul. Refacerea Uniunii Sovietice devine un război pe care o armată demotivată şi slab echipată nu îl mai poate câştiga cu uşurinţă.
Şi chiar dacă victoriile repurtate de Ucraina nu sunt semnul lipsit de echivoc al începutului sfârşitului, ele sunt un moment memorabil şi imposibil de ignorat în istoria politică şi simbolică a putinismului însuşi. Emul al lui Stalin, întruchipare contemporană a unui Conducător puternic, Putin şi-a fondat autoritatea pe acest mit al invincibilităţii Rusiei revigorate şi agresive. Discursul oficial a mobilizat delirul de grandoare al unei întregi naţiuni, alimentând himera unei operaţiuni militare speciale eficace şi precise chirurgical.
Iată că acest edificiu al putinismului începe să se fisureze. Şi nici măcar şantajul nuclear nu mai poate evita umilirea unui imperiu care a proiectat imaginea unei puteri de neoprit. Rusia lui Putin se dezvăluie drept ceea ce este cu adevărat: un stat cleptocrat, minat de corupţie, sedus de potemkiniadă şi capabil să fie credibil militar doar în circumstanţele confruntării cu populaţia civilă din Siria.
Ordinea lui Putin poate dăinui atâta vreme cât clauzele contractului social sunt îndeplinite : menţinerea normalităţii economice şi hrănirea, prin victorii şi şantaj internaţional, a orgoliului celor pe care dictatura de la Moscova îi ţine în sclavie. Ficţiunea unei Rusii prospere şi triumfătoare, iată temelia puterii sale.
Triumfalismul televiziunilor ruse nu mai poate ascunde fisurile din zidurile cetăţii ruse. Mai degrabă izolată internaţional, defazată tehnologic cu Occidentul, Rusia mai poate miza doar pe teroarea psihologică pe care armele nucleare o generează.
Regimul de la Moscova este obligat să administreze acest impas strategic. Declararea mobilizării generale ar însemna nu doar renunţarea la aparenţele de firesc cotidian , ci şi intrarea într-o etapă ale cărei consecinţe nu mai pot fi anticipate. Tradiţional, eşecurile militare ale Rusiei şi ale URSS au fost punctele de pornire ale schimbărilor de adâncime în natura regimului. Putin poate deveni un alt Nicolae al II-lea: un suveran care, sedus de iluziile grandorii, distruge însuşi imperiul pe care îl conduce.
Putinismul se află într-un moment al opţiunilor existenţiale. Tirania lui Putin nu poate supravieţui în afara legitimităţii pe care i-o conferă exploatarea vulnerabilităţilor ruse: flatarea nostalgiei imperiale nu se poate împăca cu eşecul în Ucraina.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
