Atacul Rusiei asupra Ucrainei, stat pe care liderul de la Kremlin a dat de înțeles că nu îl mai acceptă în granițele actuale (națiunea ucraineană fiind, în opinia sa, o creație artificială[i], în realitate o parte a „familiei” naționale veliko-ruse, faimosul Russkiy mir, lumea rusă), urmat de coagularea unui pol internațional de sprijin în favoarea Kievului, a generat o literatură de specialitate destul de bogată, dedicată felului în care această brutală punere în discuție a ordinii internaționale (și a dreptului internațional actual) ar putea determina și alte state revizioniste să încerce să aplice soluția forței spre a obține niște granițe mai „corecte” în opinia liderilor acestora și a unei mari părți a populațiilor aferente. China este o putere cu aspirații globale (deocamdată mai ales la nivel geoeconomic), considerată cel mai adesea rivala directă a SUA la hegemonia sistemică, iar relația sa specială de parteneriat strategic intensificat cu Rusia (a se vedea parteneriatul „fără limite” declarat de șefii celor două state în februarie 2022) o face să analizeze cu mare atenție evenimentele deja menționate.
Atât Ucraina în prezent cât și Taiwanul, în teorie, beneficiază sau ar beneficia probabil de sprijin direct, economic și militar, din partea a ceea ce generic numim “Occidentul extins/lărgit” (SUA, aliații europeni din cadul NATO, Canada, Japonia, Australia, poate Coreea de Sud). Balanța de putere tinde să se deplaseze pe termen lung către China dar, pe termen scurt, SUA și aliații lor pot păstra un avans satisfăcător în domeniul tehnologic, științific și militar. Pe de altă parte, Rusia și China, unite printr-un parteneriat văzut de unii analiști ca fiind un fel de cvasi-alianță tacită, și opunându-se împreună atât dominației unipolare a SUA cât și valorilor demo-liberale, desigur că doresc să slăbească Occidentul atât prin accentuarea diviziunilor interne, deja existente, cât și prin înarmare și dezvoltare economică și tehnologică (balansare internă) iar pe termen lung urmăresc formarea unei coaliții a statelor anti-americane (Iran, Venezuela, Siria etc), mecanism al balansării externe.
În plus, ucrainenii și taiwanezii reprezintă pentru Rusia și China segmente ale unor populații pe care ambele puteri eurasiatice le doresc integrate în structura identitară colectivă pe care o susțin miturile naționale propagate oficial, dar se confruntă cu opoziția acestora, sub forma negării identităților impuse autoritar de Moscova și Beijing. În timp ce V. Putin vede națiunea ucraineană ca făcând parte integrantă din lumea rusă (“ruskyi mir”), Xi Jinping privește (la fel ca toți sefii de stat ai RPC de dinaintea sa) populația taiwaneză ca fiind o simplă parte a națiunii chineze. Doctrina “visului chinezesc”, atât de des trâmbițată la Beijing, implică reunificarea națională totală, nu doar creșterea economică, tehnologică și militară la cote incredibil de ridicate. Prin urmare, Ucraina și Taiwan trăiesc sub spectrul războiului și riscă invazie și pierderea parțială sau totală a suveranității asupra teritoriilor naționale. Există temerea că un succes al Rusiei în campania contra Ucrainei ar putea fi văzut de Beijing ca un eșec strategic al SUA (principalul sponsor al efortului militar ucrainean) și ar exista tentația unui atac care să ducă la ocuparea definitivă a Taiwanului.
Politica de ambiguitate a Washingtonului complică strategia de descurajare
Trebuie să repetăm, China nu poate şti exact dacă America va interveni militar spre a apăra Taiwanul, din cauza politicii de ambiguitate pe care Washingtonul o cultivă deliberat, ştiind-se că SUA şi Taiwan nu sunt oficial aliaţi, iar teritoriul taiwanez e vital pentru proiectarea forţelor de către americani în Asia de Est.[ii] Dacă se ajunge la război, e mai probabil ca forţele militare ale RPC să îl cucerească totuşi, să fie mult mai eficiente decât cele ale Rusiei în Ucraina. Prin blocadă navală, Beijingul poate împiedica grosul ajutoarelor militare pe care taiwanezii le-ar putea primi din afară. Desigur, dacă nu intervin decisiv americanii (singuri sau ajutați de câțiva aliați regionali) și resping forțele navale și aeriene chineze din jurul insulei asediate.
Washingtonul nu avea nicio obligație de natură militară față de Ucraina în februarie 2022, la fel ca și ceilalți membri ai NATO. Dar aceste state aliate au decis să ofere țării atacate numeroase arme, muniții, precum și sprijin financiar, umanitar, diplomatic spre a bloca victoria Rusiei și implicit o nouă modificare a granițelor celui mai mare stat european prin forță (după cea din 2014 care a implicat Crimeea și după amputarea teritorială a Georgiei în 2008). Peste 13,5 miliarde USD au fost investiți doar de americani în scopul sprijinirii Ucrainei (asistență pentru securitate) la finalul lunii august a anului 2022. Peste 45 de state de pe mapamond au ajutat militar sau economic Ucraina. Cu cât americanii și aliații lor investesc mai mult spre a susține efortul de război al Kievului cu atât mai dificil le-ar fi să accepte înfrângerea acestuia și, în mod logic, tendința va fi să continue și chiar să intensifice nivelul de asistență. În paralel, apar voci care afirmă că Inițiativa de descurajare pentru zona Pacificului (PDI) este deja subfinanțată.[iii] Un atac chinez asupra Taiwanului ar obliga Washingtonul să aloce rapid miliarde – alte multe miliarde – spre a îi consolida capacitatea de reziliență. Cheltuielile foarte mari în beneficiul Kievului și Taipeiului ar putea genera scandal intern și o polarizare politică și mai evidentă în SUA.
În ceea ce privește Taiwanul, SUA nu îl poate abandona în fața unui ultimatum chinez sau a unei invazii masive deoarece și-ar pierde atât credibilitatea în fața aliaților (nu doar a celor din Asia-Pacific) cât și accesul la un teritoriu care îi asigură capacitatea de proiecție a forței către Asia de Est și Sud-Est. Strategii americani numesc insula un portavion fix, nescufundabil.[iv] Geografic, ea face parte din primul lanț de insule aflat în jurul Chinei, și pe care aceasta aspiră să le controleze spre a instala mijloace A2/AD și a obliga SUA să se îndepărteze militar cât mai mult de teritoriul chinez. Evident, nici China nu poate renunța la revendicarea suveranității asupra insulei deoarece naționalismul chinez are drept una dintre principalele revendicări chiar acest aspect. Xi Jinping nu poate asigura liniștea și ordinea interne dacă și-ar ridica contra sa elementele naționaliste din partid dar și cele de la nivelul străzii. Controlând insula, RPC și-ar consolida securitatea militară, ar îngreuna accesul posibililor adversari spre Marea Chinei de Sud și cea de Est, și ar obține acces la o tehnologie de vârf. Ocuparea, nu a insulei Formosa, ci a unor insulițe mai mici ce aparțin Republicii China ar putea fi o soluție de moment, de natură să evite o intervenție militară a SUA, însă nu ar putea domoli elanurile geopolitice ale naționaliștilor chinezi. Dar atacarea Taiwanului ar putea provoca în final un conflict regional, chiar unul în cascadă, angrenând state care se tem de expansiunea Chinei, de exemplu cele cu care are conflicte pentru delimitarea insulelor și apelor teritoriale din Marea Chinei de Sud, dar și India, Australia și Japonia.
Moscova a folosit deja forța militară și a modificat granițele Georgiei și Ucrainei, în al doilea caz mărindu-și teritoriul național prin posesia Crimeei. Nu e exclus ca la un moment dat să declare că Osetia de Sud este și ea parte a Federației Ruse. Reacția față de sancțiunile occidentale arată că în percepția factorilor de decizie de la Moscova, agresarea Ucrainei, stat independent, reflectă voința suverană a Rusiei, iar sancțiunile lovesc în suveranitatea Rusiei, fiind un act ofensiv.[v]
În ceea ce o privește, China s-a abținut să anexeze prin forță unele insulițe aparținând Taiwanului (Pescadore, Matsu, Quemoy etc), deși în 1955 și 1958 a recurs la intimidare prin mijloare militare sperând să le poată ocupa. Ulterior a aplicat coerciția contra Vietnamului (de Sud) ocupând în 1974 o parte dintre insulele Paracels, aflate în dispută.[vi] E cert că RPC ar justifica atacarea Taiwanului ca un act de reparație a unei nedreptăți istorice și ar invoca de asemenea legitimitatea derivând din suveranitatea națională a întregului popor chinez asupra totalității teritoriilor ce au aparținut Chinei imperiale. Presupusa voință de unire a acestuia e la rândul său legată organic de așa-zisul „secol al umilinței”, adică perioada dintre 1839 și 1945 când țara a fost agresată si parțial cucerită de puteri externe. Obsesia umilinței din trecut bântuie imaginarul colectiv al oficialilor chinezi dar și al unei mari părți a populației iar sloganul clasic tradus în engleză ar fi: never again. Astfel un război contra SUA și chiar a aliaților acestora ar putea fi justificat prin interesul național. Fără vreo garanție că RPC nu va fi înfrântă și nu se va afunda într-un “secol al umilinței 2.0”. Caz în care porobabil regimul comunist și Xi Jinping ar fi eliminați printr-o revoluție sau lovitură de stat.
Administrația Biden a trasat o „linie roșie” în relația cu China, solicitându-i să nu ofere sprijin militar Rusiei spre a o susține în campania din Ucraina. Beijingul a reacționat cu iritare, afirmând că înțelege bine motivele pentru care Moscova a procedat astfel, aruncând vina asupra SUA și a NATO, a Occidentului ca atare. Există analiști poltici care cred că ar exista un acord secret sino-rus de contestare a dominației SUA la nivel global, iar punerea în discuție a ordinii teritoriale existente ar fi o strategie de testare a capacității de rezistență din partea Washingtonului și a aliaților săi.[vii] Nu e exclus să fie așa, dar nici nu e sigur. În viitor lucrurile pot evolua în această direcție. Sau nu. Nu există predeterminare in relațiile internaționale. Leadershipul rus și cel chinez vor decide viitorul relației bilaterale și acțiunile față de SUA (și aliații lor), în funcție de percepții, anturaj, ideologie, calcule de putere, identități strategice și interesele ce derivă din acestea.
Autocrațiile visează la... multipolaritate
Atât China cât și Rusia pretind că sunt democrații autentice, că doresc democratizarea sistemului internațional și multipolaritate, denunțând hegemonia militară americană și valorile occidentale. Ele urmăresc să își mărească teritoriul național (și domeniul maritim sub control național), iar recursul la forță nu este defel exclus, așa cum vedem clar din exemplul războiului purtat de Moscova în Ucraina.
Contează foarte mult dacă decidenții de la Beijing percep țara lor ca fiind în continuare pe o curbă ascendentă care va continua pe termen lung sau din contră, ei cred că a ajuns pe un platou și urmează declinul.[viii] În primul caz, optimismul strategic determină un comportament calm, previzibil, chiar în situații de criză, dar în al doilea caz, poate apărarea pesimismul strategic, iritarea, lipsa de răbdare, agresivitatea ce maschează slăbiciunea și teama că fereastra de oportunitate existentă în perioada ascensiunii se închide.[ix] Același lucru trebuie urmărit și în cazul Rusiei. Acest al doilea scenariu predispune la un comportament agresiv, lipsit de orice dorință de compromis și negociere, putând genera mai ușor război.Citeste intregul artiol si comenteaza pe Contributors.ro
