Deschizătoare a unei serii ce se anunță de pe acum a fi destul de consistentă și ai cărei viitori protagoniști vor fi, printre alții, Liviu Ciulei, Sergiu Nicolaescu, Valeriu Râpeanu, Titus Popovici, Reconstituirea “Revizorului”. Lucian Pintilie în dosarele Securității (Editura Mega, Cluj-Napoca,2022) este, dincolo de scăderile ei, unele inerente, altele ce puteau fi lesne fie evitabile, fie corectabile, ceea ce se cheamă o carte-eveniment.
Semnatara ei, Romina Soica, istoric de profesie, nu a refăcut, așa cum ar putea lăsa să se înțeleagă titlul cărții doar dosarul montării și interzicerii filmului Reconstituirea sau a spectacolului Revizorul din 1972, de L. S. Bulandra, amândouă răni încă deschise ale culturii românești și povești tragice despre care știm aproape totul. E drept că în cazul Revizorului povestea pare a fi condamnată să rămână incompletă în absența mărturiilor unuia dintre protagoniști, regizorul Liviu Ciulei, fostul director al Teatrului Bulandra. Marele regizor a preferat, din motive numai de el știute, să ducă în mormânt secrete numai de el știute. Cercetarea Rominei Soica reface mai degrabă ceea ce aș numi traiectul prin viață al principalului său creator, regizorul Lucian Pintilie. Un traiect din care o consistentă parte e refăcută de înșiși oamenii Securității. Ofițeri sau colaboratori care l-au însoțit, cu un ochi vigilent, dar ce spun eu? cu ochi multipli pe marele artist din octombrie 1951 și până în septembrie 1989.
Cel puțin așa ne fac să credem cele 353 documente, grupate în 8 volume având în total 646 de file identificate și trancrise de Romina Soica. 35 de informatori și 24 de ofițeri s-au ocupat îndeaproape în parte și de creația, însă în principal de viața marelui regizor, iar rezultatul muncii lor a fost găsit de Romina Soica în fondurile Documentar, Informativ, Rețea, Pașapoarte și SIE din Arhiva Consiliului Național de Studiere a Arhivelor Securității.
Acum, dacă ținem seama de faptul că, din câte se spune, SIE nu a predat nici pe departe către CNSAS întreaga lui arhivă, că din 1972 încolo, adică din momentul în care i s-a interzis, practic, să mai lucreze în teatrele din țară, permițându-i-se doar să regizeze, însă nu și să arate la public filmul De ce trag clopotele, Mitică?, Pintilie a locuit și lucrat mai mult în străinătate, nefiind nici acolo o prezență tocmai comodă (dovadă fie și numai însemnările din Jurnalul Monicăi Lovinescu), este de bănuit că multe alte documente rămân încă necunoscute.
De la un moment dat încolo, în cartea apărută recent la editura Mega găsim preponderent corespondența fie dintre Lucian Pintilie și felurite așa-zise foruri responsabile (din ierarhia de partid sau din aceea a celor însărcinați cu supravegherea și diriguirea culturii și artei, fie dintre gradați cu stele multe din Departamentul Securității Statului și culturnici. Corespondență silită de realitatea că lui Lucian Pintilie nu i-a fost tocmai la îndemână să obțină și să i se prelungească dreptul de a lucra în străinătate. Și aceasta fiindcă niciodată artistul nu a avut în vedere să se stabilească definitiv în Occident, să renunțe la statutul de artist român ori să solicite azil politic. Tot la fel cum niciodată înalta ierarhie de partid nu a avut mintea necesară de a profita în folosul imaginii proprii de această situație. La fel ca și în cazul lui Liviu Ciulei, Nicolae Ceaușescu nu s-a întâlnit, nici măcar în vremurile lui bune, atunci când încă era primit cu lux și fast și la Paris, și la Washington, și la Londra, să se vadă cu acești reprezentați de marcă ai culturii române care au lucrat în străinătate, așa cum i-a sugerat într-un editorial celebru (Un gest și o politică), rostit de la microfonul Europei Libere, marele jurnalist Noel Bernard.
Fiu al unui om socotit de regimul comunist cu probleme (tatăl viitorului regizor, profesorul Victor Pintilie, figurând în evidențele Securității ca fost membru al Mișcării Legionare), Lucian Pintilie a intrat în atenția oamenilor cu ochi albaștri încă de pe vremea în care era foarte tânăr. Aceștia au întocmit noian de planuri de măsuri, au încercat să îl facă informator (Pintilie a semnat și un angajament, niciodată cu consecințe concrete, a primit și numele conspirativ Emil), mai apoi l-au urmărit îndeaproape și când a lucrat la Teatrul Armatei, și în anii în care a fost angajatul Televiziunii Române, și după ce a devenit, cu ajutorul lui Ciulei, regizor la Bulandra, și în vremea Reconstituirii, și în aceea a Revizorului, și multă vreme după aceea. Cum așa-numitul scandal al Revizorului a produs răni profunde în Marele Teatru de Artă al Țării (așa cum îl socotea mai toată lumea) instituția însăși a rămas un obiectiv constant pentru Securitate, umbrele lui Ciulei și Pintilie simțindu-se chiar până la finele lui 1989. De aici mulțimea de informatorii, destui recrutați din interiorul Teatrului, care au scris cu sârg și despre instituție, și despre Pintilie și Ciulei, și despre artiștii (Toma Caragiu, Mariana Mihuț, Victor Rebengiuc, Irina Petrescu, Ion Besoiu, ș.a.m.d) care nu s-au dezis niciodată de ei, și despre viața personală a acestora. Pintilie nu s-a dovedit a fi încă de la început de carieră un artist deloc comod, nu a fost niciodată deschis la compromisuri și târguri nici cu partidul, nici cu cenzura, nici cu Securitatea. A fost și un rebel, însă înainte de toate a fost ceea ce se cheamă un om liber. Or, tocmai această libertate auto-creată și auto-asumată a deranjat regimul și în principal despre ea dă seama cartea apărută prin lăudabile strădanii ale Rominei Soica.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
