E în afara oricărei îndoieli că spectacolul cu piesa O repetiție moldovenească a lui Costache Caragiali, spectacol intrat de relativ puțină vreme în repertoriul Teatrului Fani Tardini din Galați, este ceea ce se cheamă un spectacol bun.
La fel cum s-a dovedit bună și ideea reinvitării regizorului Cristian Ban care, înainte de pandemie, a regizat tot la Galați MaMe, al cărui scenariu era o creație colectivă. De altminteri, nicidecum fără temei montarea în chestiune a dobândit o nominalizare la categoria Cel mai bun spectacol a premiilor UNITER aferente anului 2019.Numai că de aici și până la a vedea în spectacolul gălățean ori chiar în scrierea lui Caragiali (revenim oare vesel, inconștient la protocronismul de tristă amintire?) cine știe ce virtuți pirandelliene mi se pare o cale lungă. Și un abuz critic mare cât casa.
E adevărat, în piesa din 1843 a lui Costache Caragiali, ca și în spectacolul regizat de Cristian Ban (ca parte a unui proiect mai amplu Proiect 9. Teatru românesc contemporan) totul se bazează pe continue intrări și ieșiri din rol. Pe improvizație. Actorii, cu vădite calități, dar și o nedezmințită plăcere a improvizației, ba își joacă în cheie comică personajele, ba și le asumă, ba se amuză vădit, însă cu măsură pe seama lor, necăzând nicicând în caricatură groasă ori grotesc (primejdia cea mai mare ar fi fost în cazul interpreților domnului și doamnei Mase –Cristian Gheorghe și Cristina Uja Neagu), ba se joacă pe ei înșiși. Însă nu asta e pirandellismul. Care, ca să fim cinstiți, a a avut și are în teatrul românesc foarte puțini adevărați cunoscători. Lucrurile stau cam tot la fel cum stau în cazul teatrului cruzimii al lui Antonin Artaud. Pe care foarte mulți îl invocă, dar pe al cărui sens foarte puțini îl știu așa cum se cuvine.
Cristian Ban și interpreții spectacolului gălățean realizează mai degrabă un fertil dialog între teatrul românesc, așa cum era el la ora începuturilor, și cum e el în zilele noastre. Dacă nu cumva O repetiție moldovenească devine, în varianta ei modernă și modernizată de la Galați, un joc plasat între oglinzi paralele. Un fel de paralelă între două epoci.
Spre deosebire de primele decenii ale secolului al XIX lea, astăzi pe scenele profesioniste românești evoluează doar actori profesioniști. Mai corect spus, posesori ai unor diplome ce atestă că au absolvit cursurile unei instituții de învățământ superior de specialitate. Există însă și azi și indisciplinați, și cabotini, și egolatri. Ca să nu mai vorbim despre tendința supraevaluării. Există și actori cărora li se încredințează un anume rol, însă pe scenă ei fac cu totul altceva (așa cum e cazul domnișoarei Homiceanu, jucată foarte bine de Elena Anghel), există și false dive cu pile (e cazul doamnei Mase interpretată cu diezii necesari de Cristina Uja Neagu), persistă și auto-intitulați maeștri (așa cum e cazul lui Greceano, cu evidentă plăcere a jocului conturat de Ionuț Moldoveanu), și actrițe simpatice (așa cum e Marghiolița Oanei Mogoș), și fonfăiți și bâlbâiți (cum era sărmanul Anton, a cărui interpretare a căzut în sarcina lui Răzvan Clopoțel). Mai există și ceea ce se numește, generic, personal de scenă care visează și el în secret sau chiar mărturisit să fie văzut de public (precum Boian al lui Florin Toma sau Idieru al lui Vlad Ajder), există și auto-imaginați juni primi (cazul lui Bonciu, cu aplomb interpretat de Ștefan Forir). Există și regizori năpăstuiți, așa cum a fost la vremea lui Costache Caragiali, cu nenumărate nuanțe desenat de Radu Horghidan. Supraviețuiesc și supraviețuiesc bine-mersi directori improvizați, obsedați de bani, de cifre, de bilanțuri, așa cum era odinioară Mase, cum spuneam bine interpretat de Cristian Gheorghe. E drept, azi li se spune manageri. Sunt și spectacole cu buget mic sau buget zero, cu decor făcut din existent. Semnificativ în acest sens decorul creatpentru O repetiție moldovenească de la Teatrul Fani Tardini din Galați de Andreea Săndulescu.
Spectacolul românesc de teatru din zilele noastre nu mai are a se lupta cu trupe franceze ori germane ce aveau întâietate și la spațiul de repetiție, și la programarea reprezentațiilor. Poate doar dramaturgia românească să fie și astăzi tot un fel de Cenușăreasă și să fie calificată drept o prostie, așa cum se întâmplă voit, cu schepsis în montarea de la Galați. Cadrul legislativ e neadecvat prezentului și nici nu prea sunt indicii că se va trece foarte curând mai dincolo de noianul de vorbe sforăitoare.
Toate aceste situații, hibe, cum se spune, sunt prezentate cu umor, neostentativ și nedidactic în spectacolul regizat de Cristian Ban. Spectacol ce are meritul esențial de a fi înainte de toate o lecție de istorie a teatrului românesc. Lecția predată cu talent, cu umor, cu poftă de joc. Cu drag de artă. Lucrul apare mai evident decât altunde în monologurile de care are parte cam fiecare actor din distribuție.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
