De aproximativ un an suntem anunțați cel puțin o dată pe lună că un nou acord nuclear cu Iranul este ”foarte aproape de a fi încheiat.” De fiecare dată, însă, există câte o neînțelegere între părțile aflate la masa negocierilor care împiedică semnarea unei noi înțelegeri care ar împiedica Teheranul să-și dezvolte propriul arsenal nuclear care ar produce schimbări majore în Orientul Mijlociu. Deși, în mod oficial, nu este parte a discuțiilor desfășurate între marile puteri și Iran, Israelul este statul care se opune cel mai vehement tratatului. Liderii israelieni au dezvoltat în ultima perioadă o retorică dură și, pe alocuri, chiar beligerantă cu privire la posibilitatea unui nou tratat cu regimul de la Teheran. Dar de ce este Israelul atât de vocal împotriva acordului, în special având în vedere că acesta i-ar servi, cel puțin aparent, interesele în regiune?
Relațiile israeliano-iraniene: evoluția unei rivalități regionale
Pentru a înțelege mai bine cum s-a ajuns la o rivalitate atât de încrâncenată între Israel și Iran este necesară o scurtă trecere în revistă a istoriei recente a relațiilor dintre cele două țări. Deși până la revoluția islamică din 1979 țările au întreținut relații cordiale și de colaborare, situația avea să se schimbe treptat odată cu regimul de la Teheran existând totuși cel puțin un episod de cooperare prin intermediari după evenimentele din 1979 datorită unor modificări atât în peisajele interne cât și în mediul politic și de securitate regional.
În încercarea de a stabili relații de colaborare cu grupuri non-arabe din Orientul Mijlociu după înființarea statului Israel în 1948, David Ben Gurion a inclus Iranul în ceea ce avea să devină ”doctrina periferiei,” o serie de acorduri cu entități non-islamice și/sau non-arabe precum Turcia sau populația kurdă din regiune. Confruntat cu ideologia panarabistă, care câștiga tot mai mulți adepți în Orientul Mijlociu prin vocile unor lideri precum Gamal Abdel Nasser, și sprijinul Uniunii Sovietice, Mohammad Reza Pahlavi, șahul Iranului, a fost împins tot mai aproape de cooperarea cu Israelul. Astfel, până la revoluția islamică din 1979, cele două state au dezvoltat relații strânse care s-au materializat în numeroase domenii: livrări de petrol către Israel, permisiunea acordată evreilor irakieni să tranziteze teritoriul Iranului în drum spre Israel, îmbunătățirea relațiilor Teheranului cu Washingtonul prin bunele relații cu statul evreu, schimburi tehnologice, etc.
În decurs de doar câteva săptămâni de la venirea sa la putere, Ayatollahul Ruhollah Khomeini a distrus orice fel de colaborare cu Israelul. Republica Islamică susținea un punct de vedere care considera că regimul anterior, prin relațiile sale cu SUA și Israel, încălca principiile islamului și punea în pericol independența și valorile Iranului. Dacă Statele Unite deveneau, astfel, ”Marele Satan,” Israelul era fratele său mai mic. Ostilitatea și apelurile la mobilizare pentru distrugerea Israelului au dominat discursul iranian pentru o bună perioadă de timp existând totuși momente de colaborare pragmatică, fără a îmbunătăți relațiile per total. Un astfel de exemplu este celebrul scandal Iran-Contras din perioada administrației Reagan. În plin război iraniano-irakian, Teheranul a primit armament din partea SUA prin intermediul Israelului în schimbul unor sume de bani care aveau să fie folosite pentru finanțarea luptei rebelilor Contras din Nicaragua împotriva unei junte cu orientări marxiste.
Programul nuclear înființat de Mohammad Reza Pahlavi în anii 1950 a fost reluat la mijlocul anilor 1980, iar până la încheierea Joint Comprehensive Plan of Action (JCPOA) în 2015, avansul în direcția îmbogățirii de uraniu precum și crearea, finanțarea, și dezvoltarea de către Iran a unei serii de actori non-statali precum Hezbollah, Hamas, și Jihadul Islamic Palestinian, au tras semnale de alarmă continue în Israel. Acordul semnat în timpul administrației Obama de către Iran și grupul P5+1 (Statele Unite, Franța, Marea Britanie, Rusia, China, și Germania) s-a confruntat cu un grad ridicat de lipsă de popularitate în regiune, în special din partea Israelului, dar și în rândul unor state arabe precum Arabia Saudită sau Emiratele Arabe Unite. Campania agresivă a fostului prim ministrul Benjamin Netanyahu a jucat, probabil, un rol important în decizia lui Donald Trump de a retrage SUA din JCPOA. Cu toate acestea, toate datele existene în acest moment din partea instituțiilor internaționale indică faptul că regimul de la Teheran s-a conformat în cea mai mare parte cu prevederile acordului, iar acesta a reușit să împiedice dezvoltarea de armament nuclear de către Iran.
Împotrivirea Israelului: acordul, strategia, și frica de abandon
Fostul prim ministrul israelian Benjamin Netanyahu a fost de departe cel mai vehement opozant al unui acord nuclear cu regimul de la Teheran. Acesta nu s-a sfiit niciodată de la a critica dur atât administrația Obama cât și acordul în sine pe care l-a denumit adesea ”o greșeală istorică.” Actualii lideri israelieni, începând cu fostul premier Naftali Bennett și continuând cu actualul lider al guvernului Yair Lapid au adoptat, în mare măsură, retorica lui Netanyahu. O mică diferență poate fi identificată în perioada mandatului lui Bennett care nu a fost atât de public în declarațiile sale preferând să-și vocifereze îngrijorările și respingerea unui nou acord în dialog direct și privat cu liderii de la Washington.
Cu toate acestea, nici Netanyahu, nici succesorii săi nu au prezentat public o alternativă viabilă cu privire la cum poate Iranul fi împiedicat să obțină armament nuclear. Există numeroase opțiuni la dispoziție, însă niciun indiciu nu arată faptul că vreunul dintre acestea ar putea duce la stoparea completă a programului nuclear iranian. Acțiunile acoperite recente ale serviciilor de informații israeliene au vizat asasinarea unor oameni de știință implicați în dezvoltarea programului nuclear și sabotarea unor echipamente, însă dincolo de umilirea Teheranului și întârzierea dezvoltării de armament nuclear pentru puțin timp, acestea nu au capacitatea de a produce efecte pe termen lung. Sancțiunile economice au eșuat în a schimba comportamentul Iranului care și-a dezvoltat așa-numita ”economie de rezistență” producând pe plan intern produsele importate. Acestea funcționează eficient doar în tandem cu o strategie diplomatică și reprezintă un instrument pentru întârzierea programului nuclear, nu terminarea acestuia.
O operațiune militară la scară largă este dificil de implementat, iar probabilitatea eficienței acesteia pe termen lung este scăzută ducând la consecințe catastrofale pentru întreaga regiune. Capacitatea Israelului de a desfășura o operațiune militară de proporții împotriva programului nuclear iranian este cel puțin incertă. Aceasta ar presupune zborul deasupra unor teritorii ostile, evitarea sistemelor iraniene de apărare anti-aeriană, alimentarea în aer, distrugerea locațiilor, și întoarcerea în Israel. Cel puțin două faze sunt extrem de dificil de implementat în momentul de față: Israelul nu deține echipamentul necesar pentru alimentarea avioanelor de luptă în aer, iar Washingtonul a făcut foarte clar faptul că nu va susține un astfel de demers în eventualitatea în care liderii israelieni decid să demareze o operațiune militară împotriva Iranului; o bună parte din facilitățile nucleare ale Teheranului sunt îngropate sub pământ, iar până acum, SUA au refuzat vânzarea către Israel de bombe capabile să distrugă obiective subterane. În plus, Iranul deține deja cunoștințele necesare pentru dezvoltarea unui arsenal nuclear, iar distrugerea unor centrale sau echipamente de îmbogățire a uraniului nu ar face altceva decât să întârzie acest proces.
Astfel, din perspectiva amenințării la adresa securității Israelului și a regiunii, diplomația rămâne cea mai bună opțiune. Deși un nou acord nuclear nu ar soluționa toate fricile Israelului și nici nu ar stopa definitiv goana Teheranului după armament nuclear, acesta ar oferi o soluție pe termen lung producând mai multe oportunități în vederea ținerii sub control a programului nuclear iranian. Timpul, în momentul de față, este critic. Fiecare zi în care Israelul face tot ce îi stă în putință să amâne sau să împiedice semnarea unui nou acord este o zi în care Iranul face încă un pas în direcția dezvoltării de armament nuclear. Și, totuși, de ce se opun liderii israelieni unui tratat?
În primul rând, un Iran înarmat nuclear ar produce, fără doar și poate, o schimbare majoră în balanța de putere regională forțând Israelul să-și modifice poziționarea nucleară. Dezvoltarea de focoase nucleare de către Teheran va produce o creștere semnificativă a nivelului de insecuritate în regiune și, probabil, ar genera un val de înarmare nucleară în rândul altor state precum Turcia, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, sau Egipt. În același timp, din perspectiva Israelului, un nou acord va dezgheța fonduri în valoare de miliarde de dolari, stopate de sancțiunile economice, care vor fi ulterior folosite în scopuri pe care liderii israelieni nu le pot controla precum finanțarea și dezvoltarea numeroaselor grupări armate afiliate Iranului în țări precum Irak, Siria, sau Liban. Fricile Israelului au, însă, baze mai profunde datând încă din perioada președintelui american Barack Obama.
Încă de la inaugurarea în funcție a acestuia, premierul israelian de la acea vreme Benjamin Netanyahu a avut o părere proastă despre noua administrație și politica acesteia în Orientul Mijlociu. Discursul lui Barack Obama în Cairo, în cadrul primei sale vizite externe în calitate de președinte care a avut loc în regiune și care nu a inclus Israelul, a fost perceput de liderii israelieni drept o îndepărtare a SUA de principiile anterioare privind garantarea securității statului evreu. Apropierea de Iran, negocierile, și semnarea acordului nuclear din 2015 în ciuda insistențelor și protestelor israeliene au pus paie pe foc. Declarațiile liderilor americani și aparenta repoziționare de politică externă în direcția Asiei, instabilitatea din țările vecine, situația dificilă din teritoriile ocupate și războaiele din Fâșia Gaza, precum și influența în creștere a Iranului în regiune au contribuit semnificativ la frica Israelului de abandon din partea Statelor Unite.
În aceste condiții, în ceea ce privește programul nuclear iranian, pentru Benjamin Netanyahu singura garanție credibilă a fost, și, probabil este și în prezent, eliminarea completă a capabilităților nucleare deținute de Iran. Pentru administrația Obama, politica optimă în această situație a fost diplomația. Aceste divergențe s-au manifestat și pe plan intern divizând mediul politic israelian în două tabere: cei care consideră că probabilitatea unui atac nuclear iranian este foarte mare și cei o consideră scăzută. Pentru cei din prima categorie, Israelul trebuie să facă tot ce îi stă în putință pentru a preveni obținerea de armament nuclear de către Iran. Pentru cei din a doua categorie, Israelul trebuie să facă tot ce este rațional pentru a preveni un Iran înarmat nuclear.
Însă frica de abandon generată de apropierea dintre SUA și Iran și perceputa repoziționare americană pe plan extern în direcția Asiei, departe de Orientul Mijlociu, presupune o revizuire de către liderii israelieni a poziției tării lor în raport cu programul nuclear al Teheranului. Arsenalul nuclear al Israelului este probabil unul dintre cele mai prost păstrate secrete din regiune și, deși volumul acestuia este puțin cunoscut, tocmai această lipsă de transparență a prevenit până în momentul de față o cascadă de înarmare nucleară a statelor din regiune. Literatura de specialitate identifică trei tipuri de poziționări nucleare, concept definit drept ”o doctrină operațională, mai degrabă decât una declarativă,” fiecare cu propriile caracteristici descrise în tabelul de mai jos.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
