A fost o vreme când am auzit repetată până la sațietate replica in conformitate cu care clasa muncitoare s-ar despărți de trecut râzând. În filmul Pentru mine tu esti Ceaușescu, un documentar hibrid, regizorul Sebastian Mihăilescu ne arată cum “tinerii din ziua de astăzi”(alt clișeu și de gândire, și lingvistic) se apropie de același trecut râzând. Îl întorc pe toate fețele, îl privesc, și-l apropie, se distanțează, îl parodiază, adesea îl tratează chiar în cheie grotescă. Ocazia fiindu-le oferită de participarea la un casting organizat în vederea descoperirii celui mai bun posibil interpret pentru tânărul Nicolae Ceaușescu.
Trebuie spus că nici în filmul românesc și nici în spectacolul de teatru de dinainte de 1990 nici un actor nu l-a jucat pe cel supra-numit “cel mai iubit fiu al poporului”. Sigur, în Puterea și adevărul, binecunoscutul film din 1971 al lui Manole Marcus, mulți au fost cei ce l-au identificat în veșnicul tânăr și etern neobositul tovarăș Duma, interpretat de, pe atunci, charismaticul Ion Besoiu, pe Ceaușescu, un lider aflat la antipozi cu dogmaticul Pavel Stoian. Un alter-ego al lui Gheorghiu-Dej, jucat de Mircea Albulescu. Există chiar și o piesă de teatru, scrisă de un fost procuror comunist, Emil Poenaru, jucată la Teatrul din Brașov în regia lui Eugen Mercus în 1986, adică exact atunci când se împlineau 50 de ani de la celebrul proces. Proces despre care istoricii de azi ( a se vedea A fost odată Partidul Comunist, apărută în 2021 la editura ieșeană Polirom, sub coordonarea lui Adrian Cioroianu, sau cărțile Laviniei Betea) ne dau toate asigurările posibile că nu a fost nicidecum o ficțiune creată în laboratoarele propagandei comuniste la apogeul cultului personaj. Piesa se cheamă Primăvara eroului. Însă nici acolo Ceaușescu nu era transpus pe scenă. Era, dacă îmi aduc bine aminte, doar evocat prin cuvinte.
E adevărat, există, totuși, pare-se, și un film făcut pe bani sovietici în care Ceaușescu apare interpretat de actorul Constantin Fugașin, numai că filmul cu pricina nu a rulat niciodată, desigur, din înalt ordin, pe ecranele din România. Și iată că, din contră, în filmul lui Sebastian Mihăilescu, adolescenți și post-adolescenți, de felurite etnii și din diverse categorii sociale vor să îl joace pe tânărul Nicolae Ceaușescu.
Cel care a intrat încă din adolescență în mișcarea sindicală, pe urmă în cea revoluționară, comunistă, a fost arestat, condamnat și care, în primii ani de după 1944, ca și soția lui, Lenuța Petrescu sau Lenuța lu'Briceag (fostă Regină a frumuseții) a scris noian de autobiografii menite să îi ateste vechimea în partid.
Autobiografiile, arătate ca atare în filmul lui Sebastian Mihăilescu, erau curente în acea vreme a verificărilor, a luptei pentru putere din interiorul partidului. Care nu știa cum e mai bine. Să fie un partid de masă (să ne reamintim că în 1989 PCR avea aproape patru milioane de membri sau să fie avangarda clasei muncitoare. Acolo unde își află un loc doar cei mai buni dintre cei mai buni. La fel cum autentice erau și anchetele severe ale activiștilor cu oarecare poziție în partid și care îi luau la întrebări pe cei care de abia atunci își pregăteau ascensiunea. Semnificativă, din acest punct de vedere, secvența cu reluare în care tânărul Ceaușescu e luat la întrebări și în care este citată celebrissima replică din Reconstituirea “de ce dai bă, de ce dai?”. Sunt în film tot felul de referințe și istorice, și culturale. Ca, de pildă, lustruirea pantofilor, cântatul aproximativ al Internaționalei, aparițiile regizorului însuși care le arată tinerilor unde erau odinioară inscripții patriotic-mobilizatoare.
Ce îi reușește de minune lui Sebastian Mihăilescu? Să ne vorbească fără ură, fără distorsiuni, la modul nedidactic despre ceea ce odinioară se numea tinerețea revoluționarăa tovarășului Nicolae Ceaușescu. Nimic inexact la capitolul documentare istorică, nimic din cale afară de parodic. Nu. Sebastian Mihăilescu nu vrea nicidecum să se substituie profesorilor de istorie, vrea poate să facă istoria ca disciplină nițeluș mai agreabilă, alternează momente de tensiune maximă cu altele în care nu, nu toată lumea, dar măcar unii râd, cântă și dansează. Formula de documentar hibrid îl avantajează și, după părerea mea, chiar dă rezultate. Spun asta fiindcă, mărturisesc, profesorul care sunt a simțit de câteva ori nevoia unor note de subsol. Mai exact. Aș fi dorit să întrerup proiecția și să le spun tinerilor aflați în sală cine au fost, de pildă, Emil Bodnăraș, Grigore Preoteasa, Foriș, Dej, Pavel Câmpeanu, Numai că nu asta era menirea filmului. Și tocmai de asta Sebastian Mihăilescu a preferat formula documentarului hibrid în alb-negru.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
