Absolvent al secției de Regie de la Universitatea de Arte de la Târgu Mureș, fost elev al regizorului Bocsárdi László, influențat puternic de practica și poetica teatrală a lui Radu Afrim, fasonat, de la un moment dat încolo, de Tompa Gábor căruia i-a fost asistent de regie și care l-a invitat pe urmă să monteze pe prestigioasa scenă a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, în pofida tinereții sale, Botond Nagy nu nutrește, în pofida tinereții sale, nici cel mai mic complex în fața marii dramaturgii. Scrieri ale lui Cehov, Ibsen, Maeterlinck, Tennessee Williams, Witold Gombrowicz au fost puse în scenă, cel mai adesea, într-un mod iconoclast, dintr-o perspectivă extrem-contemporană.
A venit acum rândul shakespearienei Macbeth pe care tânărul regizor a montat-o la Secția Germană a Teatrului Național “Radu Stanca” din Sibiu. Nu, Botond Nagy nu ne oferă un Macbeth integral, ci un Macbeth esențializat și de sinteză. Semnatarul direcției de scenă a alcătuit o extrem de concentrată versiune de spectacol și uite așa se face că un text a cărui reprezentare durează îndeobște mai mult de trei ore este concentrat mai puțin de 80 de minute.
Lucrul nu e tocmai nou și nu a fost inventat de Botond Nagy. A fost încercat de marele regizor Thomas Ostermeier într-o formidabilă versiune dată piesei-cult, Hamlet. La noi, Peter Kerek a mers și mai departe dând în urmă cu câțiva ani tot un Hamlet doar cu trei personaje.
Reușește oare această versiune să surprindă esența piesei? Mai concret spus, povestea rămâne nealterată, ceea ce vedem este inteligibil? Indiscutabil, da! La fel cum cât se poate de inteligibile, de clare și de pertinente rămân și dominantele personajelor. A acelor personaje ce își păstrează dreptul de a mai apărea pe scenă. Cuplului și blestemat, și demonic îi mai rămân în preajmă doar o vrăjitoare care aduce teribila profeție ce face din Macbeth un ratat și care, așa cum bine a arătat într-o excelentă carte de dată recentă (Farmecul vieților distruse, Editura Humanitas, București, 2022) profesorul Angelo Mitchievici, face ca succesul să fie doar “o vrajă și nimic mai mult” E vorba despre Macduff și Banquo. Ambii condamnați la moarte, asemenea lui Duncan și a familiei sale.
Pe peretele-ecran în care predomină griul, piesa principală a decorului, inteligent ca întotdeauna creat de Cosmin Florea, numele celor pe care Macbett hotărăște să-i înlăture, apare barat, tăiat de o linie. Cu ajutorul lui Andrei Rancz, creatorul video-designului, câmpul vizual al spectatorului este bombardat de o suită de imagini simbolice (un tigru, un buchet de crini ca simbol al morții, o cruce, o floare de cală, un copac desfrunzit, chipuri umane acoperite de vopsea roșie, ceva ce sugerează pădurea Birnam Wood) ca și de câteva imagini ale războiului din Ucraina. Aceste din urmă imagini fiind de o utilitate și un rost la fel de relative ca în spectacolul cu Pescărușul de la TNB, regizat de Eugen Jebeleanu. La fel cum de o utilitate relativă mi s-a părut și mini-scena de sex de dinaintea morții lui Lady Macbeth. Filmările în 3 D, light-designul propus de Cristian Niculescu, atât de puternicile inflexiuni ale muzicii și sound-design-ului create de Claudiu Urse solicită la maximum simțurile, capacitățile receptive ale spectatorului.
