În articolul 133, alineatul 4 din propunerea pentru noua lege destinată învățământului superior se precizează: ”Durata mandatului de rector este de 5 ani. O persoană nu poate ocupa funcția de rector la aceeași instituție de învățământ superior pentru un număr nelimitat de mandate. Numărul mandatelor este stabilit în Carta universitară.”
Dacă aș fi fost rector (și chiar mai grav, președinte, suspendat, al Consiliului Național al Rectorilor) și doream să fac lobby pentru treaba asta, întâi îmi scriam demisia
Modalitatea de formulare este puțin ambiguă (oare la alta instituție de învățământ cineva poate avea un număr nelimitat de mandate?) însă consider că ”diriguitorul suprem” reușește să deturneze destul de bine atenția de la elefantul din mijlocul sufrageriei prin mijloace de marketing. Mie acest alineat mi-a adus aminte imediat de celebrele reclame cu iaurtul care conține bifidus (toate conțin!). Așa și aici, evident că numărul de mandate nu poate fi nelimitat din moment ce oamenii nu (prea) trăiesc mai mult de 120 ani. Putem trece și peste denaturarea de care spuneam însă tot ajungem la un conflict de interese extrem de clar. Dacă aș fi fost rector (și chiar mai grav, președinte, suspendat, al Consiliului Național al Rectorilor) și doream să fac lobby pentru treaba asta, întâi îmi scriam demisia.Pentru că legiferarea in interes personal nu este o opțiune în regulă.
Pe de altă parte, până și țara considerată de mulți a avea sistemul democratic cel mai consolidat – mă refer, evident, la SUA – după momentul în care cineva a reușit să încalce cutumele și să aibă mai mult de două mandate de președinte, a introdus (în 1951) un amendament în constituție care limitează explicit acest lucru. În alte țări cu democrații mai puțin sau deloc consolidate (de ex. Rusia sau Belarus) s-a procedat la prelungirea duratei mandatelor și/ sau a numărului lor.
În loc să luăm exemplul unei țări precum SUA ne îndreptăm către o democrație universitară dirijată, originală cu iz de Rusia și Belarus
Propunerea adusă în dezbatere publică (după modificările anterioare) ne indică fără urme de îndoială că în loc să luăm exemplul unei țări precum SUA ne îndreptăm către o democrație universitară dirijată, originală cu iz de Rusia și Belarus. Evident, universitățile noastre dacă ar avea o democrație suficient de consolidată ar putea să-și legifereze restricții suplimentare prin Cartele Universitare. Dacă ne uităm la proporția universităților unde prin artificii s-a reușit performanța ca o persoană să aibă mai mult de două mandate, sau a celor care au avut candidați unici, distingem rapid că nu avem așa de multe universități cu democrație consolidată.
Un articol publicat zilele trecute prezintă istoria recentă a prevederilor legate de acest subiect. Plecând de la acea idee, în cele ce urmează prezint cum anume a fost reglementată chestiunea în legislația românească de specialitate în ultimii 158 ani. De mare ajutor în cercetare mi-a fost antologia legislativă de specialitate disponibilă pe site-ul fostului Institut de Științe ale Educației . Extrasele relevante din legislațiile succesive sunt prezentate în tabelul de mai jos.
Legea din 1864 (implementată, deci, pe vremea lui Cuza) prevedea la art. 294 un mandat pentru rector de 4 ani cu posibilitatea de a fi reales/ renumit (fără limită de mandate).Vreme de peste 35 ani aceasta a fost regula de funcționare.
Pe vremea lui Carol I, Legea din 1898 amendată și republicată în 1900 scurtează mandatul de rector la 3 ani lăsând prevederea de a avea posibilități nelimitate de a fi reales/ renumit. În 1912 se păstrează durata mandatului de 3 ani dar apare limitarea la două mandate succesive. Această prevedere se aplică timp de 20 de ani.
Pe vremea primului mandat de Rege al lui Mihai I al României, în 1932 mandatul rectorilor se lungește la 5 ani însă limitarea la două mandate succesive rămâne. În timpul celui de-al doilea mandat al aceluiași rege, în 1942, mandatele rectorilor se scurtează la 3 ani însă dispare orice referire la numărul de mandate.
Odată cu instaurarea regimului comunist, în 1948, are loc o reformă prin care orice prevedere legată de modul de alegere/ numire al rectorilor universităților sau a numărului de mandate al acestora dispare. Această abordare discreționară și fără reguli durează 20 de ani până în 1968 când se stabilește durata unui mandat de rector la 4 ani fără a exista limitări din punct de vedere al numărului de mandate. După 10 ani, în 1978 se menține durata mandatului de 4 ani însă apare limitarea numărului acestora la două consecutive. În cadrul directorilor de școli prevederea era similară dar însoțită de sintagma ”de regulă” sintagmă care lipsea în cazul rectorilor. Mențiunea pentru rector era similară și pentru prorectori, decani și prodecani și șefi de catedră.
Ceea ce se dorește a fi implementat în noua reglementare legislativă a universităților este o revenire (fără nici un argument sau fundament) la o situație din urmă cu 90 ani
Prevederile implementate în ultima parte a regimului comunist s-au menținut și în legea din 1995. Singura diferență semantică (dar care nu schimbă sensul reglementativ) fiind utilizarea cuvântului succesiv în loc de consecutiv.
În 2011 printr-o exprimare elegantă și fără echivoc se păstrează durata mandatului de 4 ani în timp ce se limitează la 8 ani durata efectivă de exercitare a mandatelor. Prin tertipurile introduse în reformularea din 2014 s-a dat posibilitatea legală unui număr nelimitat de mandate incomplete.
Ceea ce se dorește a fi implementat în noua reglementare legislativă a universităților este o revenire (fără nici un argument sau fundament) la o situație din urmă cu 90 ani și care a funcționat timp de 10 ani (relativ la durata mandatului). În ceea ce privește ne-limitarea numărului de mandate, dincolo de livrarea mesajului în stil ex cathedra, cu denaturări aritmetice, instituțiile universitare românești nu sunt suficient de consolidate democratic pentru a nu lua calea Belarusului sau Rusiei. Avem nevoie, mai degrabă, de echilibrare pe modelul Statelor Unite ale Americii.
Nota autorului: Prima parte din titlu este, evident, o preluare din versurile piesei lui Alexandru Andrieș: Șefu’
N.Red.: Claudiu Herțeliu este prodecanul Facultății de Cibernetică și coordonator de doctorat în cadrul Departamentului de Statistică și Econometrie al Academiei de Studii Economice (ASE),
