M-am trezit buimacă cînd am auzit: Următoarea stație va fi Kawasaki, Kawasaki!
Adormisem și mi-a luat cîteva secunde să înțeleg unde sunt. M-am uitat la ecranul din fața mea pe care scria Kawasaki cu litere verzi, am deschis telefonul și mi-am verificat aplicația. Da, tocmai ce trecusem de stația Yokohama, unde ar fi trebuit să cobor. Pentru că eram într-un tren rapid, nu oprea la celelalte stații. Nouă minute călătoria, așteptat altele zece, nouă minute înapoi spre Yokohama de unde am luat metroul ca să ajung, în sfîrșit acasă, cu o întîrziere de o oră. Așa-mi trebuia!
Cînd i-am povestit lui Dee, a început să rîdă de mine cu capul dat pe spate și mi-a spus că uite așa mă japonizez, în fiecare zi Japonia mai fură un pic din tine, a zis. A dat-o la întors cînd a văzut că m-am schimbat la față. Ei, hai, acum nu te supăra, poate erai obosită, m-a luat de după umeri și am intrat în prima izakaya (cîrciumă japoneză).
Dee stătea în Japonia de opt ani, lucra la una din companiile mari de IT. L-am cunoscut la un live în Ebisu în augustul trecut. Stătea departe de scenă cu un pahar de whisky în mînă. Gheața se topise și mi s-a părut atunci că cineva îl adusese cu forța și îl plantase acolo, în peisaj. Am început să vorbim, nici pe mine nu mă interesa prea tare ce se cînta în seara aia. Uneori conversațiile se leagă foarte ușor, mai ales cînd întîlnești un străin ca tine.
Ne-am făcut un obicei să ieșim odată la cîteva săptămîni și să tocăm mărunt tot ce ni se întîmplă. Dee îmi spunea mereu că ar fi vrut să mă cunoască înainte să fi venit în Japonia, că sigur eram o altă persoană. Chiar așa de mult să mă fi schimbat? Nu voiam să cred asta în ruptul capului. E drept, mi se mai întîmpla să adorm în metrou, dar asta nu însemna că mă transformam într-o japoneză.
Despre trenurile în Japonia auzisem și, de cînd mă mutasem în Yokohama, văzusem destule. De la corporatiști beți căzuți pe jos, de la fete tinere finisîndu-și machiajul perfect, la doamne cu ondulatoare portabile. Mai erau, desigur și străinii care dădeau culoare locului, vorbind tare, mai ales ăia care luaseră ceva la bord. Iar acum mă număram și eu printre japonezii care adorm instant cînd se urcă în tren.
Cînd m-am urcat pentru prima oară într-un shinkansen (tren de mare viteză), am crezut că sunt într-un avion. Totul arăta identic, de la rîndurile de scaune pînă la fetele care se plimbau tacticos, împingînd căruciorul cu mîncare. Singura diferență era că aici trebuia să cumperi ce voiai, de fapt ce tot zic, ca într-un zbor low cost. Am parcurs atunci vreo 800 de kilometri în 4 ore. Din prefectura Yamaguchi pînă la oraș, Tokyo.
Această stație mi s-a părut ca un animal uriaș, plutind deasupra orașului, format din zece platforme insulare din care își întinde tentaculele prin tot orașul, cu 20 de linii. Am amețit instant cînd am coborît din tren și a trebuit să îmi fac loc pe lîngă sutele de persoane care mergeau în toate direcțiile. Aici oamenii nu aveau răbdare, ca în Yamaguchi, și nici nu se oboseau să observe că sunt cam pierdută în spațiu, să se oprească și să mă întrebe dacă am nevoie de ajutor. Pe vremea aia nu aveam nici telefon cu aplicația salvatoare, a trebui să mă descurc old fashion, cu harta.
O altă stație care respiră prin cei peste trei milioane de pasageri care o vizitează zilnic este Shinjuku. De data asta vorbim de un adevărat labirint, de cîte ori n-am pățit-o, ca să fiu sinceră pînă la capăt, de fiecare dată m-am pierdut și am ajuns la întîlniri transpirată, aproape plînsă și foarte tîrziu. Un oraș subteran cu 35 de peroane, legat de suprafață prin numeroase holuri și magazine, fără a fi nevoit să ieși concret din stație ca să accesezi celelalte 17 peroane aflate la etajele superioare. Toate adunate la un loc plus cele 200 de ieșiri pe care le are, Shinjuku este cea mai aglomerată stație din lume și înregistrată în Guinness World Records. Noroc că japonezii nu sunt genul să se culce pe o ureche, să ridice din umeri și să spună: descurcați-vă, ce, v-am pus noi să ieșiți din casă?! Acum cîteva luni, să fi fost prin martie, am aflat că stația Shinjuku intră în renovare, un „proiect de întinerire” cum l-au numit, avînd ca scop facilitarea navigării, o transformare uriașă, spuneau toate canalele de știri. Om trăi și om vedea, prin 2046 cînd vor fi terminat de aranjat puzzle-ul.
După ce dai cu capul și ai supraviețuit unei zile prin Tokyo cu metroul sau cu trenul, atunci ești călit și nu-ți mai este frică de nimic. Celelalte stații îți vor părea de jucărie.
Cînd am plecat din Yamaguchi, am vîndut mașina și mi-a părut tare rău.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
