Incep acest text ȋntr-o notă foarte personala. De mai bine de două decenii ȋncerc să aflu răspunsul la mai multe ȋntrebări, cum ar fi: cum şi ȋn ce mai cred oamenii pe măsură ce modernitatea avansează? Ce reprezintă cu adevărat secularizarea? Cum va arăta instituţia bisericească (ortodoxă şi nu numai) ȋn viitor? Am citit zeci, poate sute de cărţi şi articole pe această temă. Iar atunci când credeam că am găsit o “lumină” explicativă la unul din autorii consacraţi ai domeniului, trebuia să o iau de la capăt, pentru că un altul, la fel de renumit şi respectat, ȋl contrazicea şi-i răsturna teoriile. Nimic neobişnuit, veţi spune, aşa funcţionează ştiinţa şi cunoaşterea, ȋn general. Şi totuşi...La târgul de carte Bookfest din acest an (mai viu şi mai animat ca niciodată, din motive post-pandemice) am obţinut cartea Dnei Chantal Delsol, Sfârşitul Creştinătăţii. Inversiunea normativă şi noul timp, Editura Spandugino, 2022, proaspătă, elegantă, publicată pe hârtie galbenă şi fină, o bucurie de carte - fostul librar care am fost ȋncă mai ştie să aprecieze la adevărata sa valoare un produs editorial bine realizat. Chiar ȋn timp ce o răsfoiam am avut impresia unei descoperiri majore - dovadă sunt şi rândurile de faţă. Pentru că alegi să citeşti o carte de la prima răsfoire, de la primele pagini, sau nu o mai faci deloc, este convingerea mea fermă.
Mărturisesc deschis că ştiam foarte puţine lucruri despre autoare, ȋn momentul ȋntâlnirii cu volumul. O carte de teorie politică apărută la Editura Polirom, ȋn cunoscuta serie “coperta galbenă”, alta la Cartier, dedicată miturilor şi simbolurilor politice şi cam atât. Plus semnătura sa pe pagina prestigiosului jurnal Le Figaro, articole din care nu pot citi, helas, decât două-trei paragrafe, ȋnainte să se tragă cortina abonamentului digital plătit şi obligatoriu, un pod prea ȋndepărtat pentru sărăcii din Est ca noi. Căutări mai aprofundate mi-au relevat faptul că este catolică practicantă, mai degrabă aripa “tradiţionalistă”, mamă a şase copii, din care unul adoptat, provine dintr-o veche şi reputată familie de intelectuali din regiunea Lyon. A fost eleva şi discipola lui Julien Freund, filosof şi sociolog, cunoscut mai ales prin faptul că a fost principalul traducător şi promotor al operei lui Max Weber, unul dintre părinţii sociologie moderne, ȋn Franţa şi nu numai – poate de aici vine aerul vag “sociologizant” al scrierilor şi analizelor sale, chiar dacă Dna Delsol nu se revendică niciun moment ȋn volumul citat mai sus ca o adeptă a “fizicii sociale” dragă magistrului său. Numărul, calitatea şi impactul articolelor şi cărţilor sale au făcut ca ȋn anul 2009 să fie aleasă membră a prestigioasei Academii de Stiinţe Morale şi Politice. Percepţia şi imaginea sa publică, ȋn Franţa, este un foarte diversă. “ Filozof nonconformist, autoare de lamentaţii reacţionare leneşe” (ziarul Le Monde, centru-stânga). “Intello’ catho” (ziarul Le Figaro, centru-dreapta - tradus, o calificare uşor ironică şi neȋncrezătoare, dar admirativă). “Pseudo-filozof, reacţionar” (Liberation- stânga). Bănuiesc că o parte din cititorii acestor rânduri ştiu ce ȋnseamnă şi ce presupune să fii etichetat de “reac’”, ȋn mediul francofon, nu mai insist. Adulată sau detestată, Chantal Delsol este tipul de personalitate care nu lasă pe nimeni indiferent, are un “nu-ştiu-ce” care atrage şi deranjează profund, ȋn acelaşi timp. Nu putea fi altfel, pentru că se apropie periculos de mult de ADEVAR, inclusiv acele forme care nu mai sunt bune de rostit ȋn aprigele noastre vremuri de rescriere a acestuia.
Volumul apărut ȋn Franţa, “ţara ȋn care s-a scris scenariul metafizic al (post)modernităţii”, după cum scrie ȋn prefaţa românească dl. Teodor Baconschi, care este şi traducătorul cărţii - o traducere excepţională, fluidă, cuceritoare - volumul, repet, a avut parte de o primire excepţională. Multe recenzii de calitate, emisiuni de radio şi televiziune, dezbateri publice. Cred că acest acest fapt se explică nu doar prin valoarea intrinsecă a lucrării, un rol aparte l-a jucat şi pasiunea pe care o au francezii pentru “declinologie”, acele care ȋncearcă să desluşească situaţia actuală a Franţei, prevestind, ineluctabil, prăbuşirea acesteia. Că acest lucru nu s-a ȋntâmplat şi nu se va petrece prea curând este cu totul altă poveste.
Să revenim. Nu este uşor să trasezi un rezumat preliminar, un “fir roşu” al acestei cărti. Doamna Delsol ne anunţă, cu luciditate şi fără nicio urmă de emoţie deplasată, moartea civilizaţiei creştine ȋn Occidentul (fost) catolic şi protestant, cea care a dat formă şi conţinut civilizaţiei noastre timp de 16 secole, norme de funcţionare şi reguli. Procesul de decădere şi moarte lentă a acestei forme de civilizaţie ȋncepuse ȋnsă cu multă vreme ȋn urmă, cu “vârfuri” de tipuri Revoluţia Franceză sau Mai 68; ultimele decenii au dat un impuls nemaivăzut acestui declin inexorabil către un “nou timp”. Situaţia este asemănătoare cu ceea ce s-a ȋntâmplat ȋn provincia canadiană Quebec, ȋn perioada anilor 1960-1990. Biserica catolică locală a avut până atunci o forţă remarcabilă, fiind prezentă ȋn toate domeniile vieţii sociale şi politice. Fără sprijinul acesteia (inclusiv prin politici nataliste, demografice) francofonul Quebec nu ar fi putut rezista tăvălugului anglo-saxon din jur. Noi, ca români, care ne alintăm cu imaginea insulei latine ȋn oceanul slav care ne ȋnconjoară, cred că putem ȋnţelege destul de bine situaţia. Dintr-o provincie cu practică religiosă ridicată, cu “frica lui Dumnezeu”, am putea spune mai popular, Quebec devine rapid, ȋn doar câteva decenii, una dintre cele mai secularizate şi anticlericale regiuni ale lumii. Ce s-a ȋntâmplat? Mister, ȋn ciuda multiplelor explicaţii legate de secularizare. Dar sfârşitul creştinătăţii nu va fi şi cel al creştinismului, una din ideile de bază ale volumului.
Procesul prin care creştinismul, altădată religie dominantă şi dominatoare, este chemat (şi obligat) să devină o religie supusă, umilă şi cât se poate de individuală, nu este unul oarecare. Este o dispariţie lentă, de durată. Chantal Delsol crede că “lumea creştină se bate de două secole pentru a nu muri”. Iar ȋn această “bătălie” apare citată ca un punct de reper şi utopia celor trei “fascisme corporatiste”, ale lui Mussolini, Salazar şi Franco, care au acţionat pentru a salva, restaura şi reimplanta Creştinătatea ȋn Europa, prin respingerea anarhiei democratice” (p.28). O atitudine care după terminarea războiului a discreditat durabil catolicismul, pentru că acesta nu a abandonat, citez, “veleităţile sale ȋnchizitoriale” (p. 32). Facem o mică pauză de “gândire laterală”, pentru a ne ȋntreba dacă acest raţionament nu este cumva valabil şi pentru defuncta şi neaoşa noastră Mişcare Legionară, dacă amprenta sa asupra Bisericii Ortodoxe române nu este mai puternică decât am putea crede la prima vedere – cel puţin ȋn mediile academice occidentale, dacă ţinem seama doar de numeroasele lucrări dedicate subiectului apărute ȋn ultima vreme.
Intrat ȋn faza de agonie ineluctabilă, dispariţia creştinismului nu se va traduce ȋnsă prin domnia unui ateism triumfător sau un raţionalism atotputernic. Spiritul religios al fiinţei umane nu se poate stinge odată cu progresul triumfător, ci altceva, un alt regim spiritual ȋi va lua locul – un politeism ambiguu, cu zeul numit “Ecologie” plasat centrul noului panteon. Incă odată, autoarea, filosof (la philospohe, ȋn fine, franceza acceptă parcă mai uşor femininul ȋn acest caz precis) atinge en passant şi sociologia modernităţii şi a secularizării (chiar dacă nu foloseşte acest termen ȋn cartea sa) care ne transmite cam acelaşi lucru: nu există secularizare perfectă, ateii “absoluţi” sunt la fel de rari ca şi creştinii veritabili, societăţile au oroare de vidul spiritual, aşa că mereu se vă găsi o formă de cristalizare a nevoii religioase, de la celebrul “New Age” al anilor 1990 la manifestări brutale de fundamentalism religios. Sau religiile ale “dezvoltării personale” şi mindfulness-ului corporatist din zilele noastre. Când vine vorba de delicatele afaceri ale credinţei şi spiritului uman, “să nu-i credem pe intelectualii teoreticieni, să credem popoarele”, ne ȋndeamnă Chantal Delsol (p.34).
Trăim o adevărată revoluţie a spiritului, ne avertizează autoarea, care afectează ȋn profunzime cele două domenii fundamentale ale existenţei umane: morala şi ontologia. Suntem ȋn acest moment subiect şi actori ai unei vizibile inversiuni (răsturnarea unei ordini pe care o credeam firească) normative şi ontologice. Perceptele noastre morale, la fel ca şi viziunea noastră de ansamblu asupra lumii suferă o schimbare fără precedent. Inversiunea normativă: pasionată şi fină cunoscătoare a antichităţii greco-romane, autoarea ţine să reamintească faptul că ȋnsăşi religia creştină primară s-a stabilit printr-o inversiune normativă. Foarte interesante sunt exemplele legate de avort şi sinucidere. In lumea antică, avortul şi infanticidul (uciderea propriului copil la naştere) erau monedă curentă. Fătul, pruncul, aparţinea tatălui care decidea asupra viitorului său (p.47) şi abia odată cu victoria creştinismului, avortul realizat după 40 de zile de la concepţie este echivalat cu o crimă – o doctrină care va rămâne neschimbată până la sfârşitul secolului al XIX-lea. Sinuciderea era văzută ca un act de curaj şi onoare individuală; ȋncepând cu secolul al IV-lea, gândirea creştină arată faptul că nu putem dispune de bunul suprem care este viaţa și care nu ne aparţine nouă cu adevărat, ci lui Dumnezeu. Ajungând la statutul de religie dominantă (şi dominatoare!) creştinismul transformă, apoi penalizează ideea de avort şi sinucidere, condamnă şi persecută aprig homosexualitatea. Or ceea ce se ȋntâmplă astăzi este o veritabilă revoluţie, o inversiune normativă fără precedent: tot ceea ce fusese abolit ȋnainte, devine normă şi chiar este ȋncurajat. Societatea evoluează ȋn sensul unor libertăţi individuale din ce ȋn ce mai mari, morala s-a deplasat puternic către bunăstarea fiecăruia, fără nicio legătură cu viziunea asupra Omului şi antropologia creştină de altădată. Cum s-ar explica astfel uşurinţa cu care vorbim despre aparate sofisticate de sinucidere (pardon, moarte asistată, Delsol scoate ȋn evidenţă şi acest aspect, avem tendinţa de a inventa alţi termeni sau construcţii lexicale pentru a numi actele din vechime) sau banalizarea avortului? – atenţie, nu interzicere, ci banalizare. Ceea ce contează este trăirea clipei, a prezentului continuu.
Cei care caută să apere vechi principii morale nu mai cred nici măcar ei ȋn ideea că s-ar putea schimba ceva. Dar mai bine să cităm din volum: “astăzi, un păgânism tot mai pregnant strâmbă din nas dacă este nevoit să trăiască sub principiile Creştinătăţii. Intrucât nu se mai sprijină pe credinţele subiacente, vechile moravuri sunt lichidate, adică lichefiate şi suprimate”(p.61). Chantal Delsol are curajul să “fluiere” ȋn Biserica literelor din Franţa şi nu numai, spunând că toată lumea se indignează şi ia foc când vine vorba de drepturile copilului, dar nimeni nu mai pune discuţie pilula avortivă de “a doua zi”, care lichidează totuşi un copil ȋncă nenăscut.
Inversiunea (răsturnarea) normelor nu s-ar fi putut produce fără o inversiune ontologică, sau, altfel spus, a “fundamentului fundamentelor” existenţei noastre. Încrederea ȋn principiile de viaţă şi comportament creştin s-a prăbuşit, ceea ce face ca ele să pară acum desuete, ȋnvechite şi chiar ilegitime pentru omul contemporan. Dna Delsol dă ca exemplu de inversiune ontologică iudaismul. La ȋnceputurile sale, o religie “secundă”, care prin tenacitatea sa şi capacitarea unor noţiuni ca revelaţie divină, credinţă, fidelitate, ȋnţelepciune interioară şi discernământ, a reuşit să ȋnlocuiască cu succes diverse politeisme din epocă. Numai că, ne avertizează autoarea, “inversiunea de la ȋnceputurile iudaismului viza ȋnlocuirea unei religii cu alta, pe când cea de astăzi ȋşi propune cu precădere să respingă religia curentă” (p.68). După prăbuşirea creştinătăţii, nu vom avea o domnie a ateismului generalizat sau a materialismului extrem, ci mai degrabă o morală stoică, diverse forme de politeisme şi religiozităţi soft, cum ar fi diversele “dezvoltări personale”, dar şi renaşterea unor spiritualităti arhaice, cum ar fi cultul Mamei Pământ.
Exemplu cel mai elocvent al demostraţiei sale este ecologia, care ȋn ultimele decenii a devenit „o liturghie”, o credinţă. S-a prefăcut ȋn liturghie, este cu neputinţă să o ignorăm, ȋntr-un fel sau altul, ȋn orice discurs sau fragment discursiv, este un catehism (sau mai degrabă a luat locul vechilor exerciţii catehetice, n.m.). Copiii sunt instruiţi ȋncă de la grădiniţă să deprindă modul corect de gândire şi acţiune (p.78). Dar ideea de ecologie şi de apropiere plină de dragoste şi recunoştiinţă faţă de natură există deja ȋn creştinismul catolic, la sfinţi ca Hildegarde de Bingen sau Sf. Francisc. Doar că natura nu este divinizată, pentru că “divinul este ȋn altă parte”, ci doar respectată cu măsură. Noua religie, Ecologia, pretinde la rândul său, pe un tipar aproape religios, ritualuri şi sacrificii, de la trierea selectivă a deşeurilor la monitorizarea emisiilor de carbon (p.81) sau, adaug eu, ruloul compresor al electrificării auto, ştiind bine că acesta este ȋncă departe de a fi realizabil la scară largă şi la preţ abordabil. Pentru a vă smulge un zâmbet, sau din contră, aş dori să vă spun că am cunoscut ȋn perioada studiilor de doctorat din Elveţia o familie sofisticată, bogată şi ȋngrijorată, care făcea săptămânal cu maşina 30 de kilometri dus, 30 ȋntors până la cea mai apropiată dechetterie certificată “eco”, pentru a recicla căteva capace de bere, cutii de conserve şi pagini de hârtie. Peturi nu aveau, nu ȋncurajau plasticul. Nu este o glumă sau un exemplu răutăcios, este purul adevăr.
Cine defineşte morala, ecologică şi nu numai, ȋn zilele noastre? Elitele politice şi sociale, care legiferează ȋn conformitate cu ea şi ȋi ostracizează pe recalcitranţi (p.81). Bref, am revenit la o situaţie şi o morală asemănătoare cu cea de dinaintea triumfului creştinismului, şi anume o morală de stat. Discursurile publice ale elitelor noastre pe teme de societate (ecologie şi drepturile omului) seamănă leit cu predicile bisericeşti de altădată, punctează autoarea. Mila, compasiunea, filantropia, preţuirea autentică a Celuilalt, toate sunt valori moştenite din Evanghelie, ȋnsă fără fundamentele sale. “ Din religie nu mai rămâne decât morala: un fel de religie a moralei” (p. 96), o grijă evanghelică faţă de om şi nevoile sale, dar lipsită de orice formă de transcendenţă. Si, mai cred şi adaug eu, memoria ȋnsăşi a Evangheliei a dispărut şi ea.
Mişcarea Woke şi derivatele sale nu avea cum să scape din analiza Dnei Delsol. Cel mai bine ar fi să redau un citat exact din carte: “ȋntrucât decretează o vinovăţie de neiertat, mişcarea Woke deschide doar calea violenţei. Păcatul ei originar seamănă cu o formă de maniheism, de vreme ce doar albii sunt vinovaţi. Mai mult, adepţii au luat pe cont propriu conceptul adevărului dogmatic, aşa că ȋşi exclud adversarii din viaţa publică, tot aşa cum, odinioară, Biserica obişunuia să excomunice” (p.96). Iarăşi, adaug eu, cei care au gustat din comunism, ȋn varianta românească sau altele, nu au cum să nu fie sensibili la astfel de afirmaţii, pentru că ştim cum era definit “adevărul dogmatic” atunci şi cum se reacţiona la ȋncălcarea acestuia.Cartea se ȋncheie destul de abrupt, se simte că autoarea ar fi putut continua, dar a preferat mai degrabă un final deschis. Citeste continuarea articolului pe Contribuotrs.ro
