În zilele noastre se impune un acord de lungă durată – definit statal, instituțional – cu privire la faptul că Mineriadele nu pot fi uitate – dimpotrivă, acestea trebuie studiate îndelung și introduse ca materie în programa liceelor, la disciplina de istorie. În egală măsură fenomenul ”Piața Universității” trebuie studiat de către liceeni într-o atmosferă a predării de profundă interpretare.
Invocăm principiul cooperării pentru această temă, fiind convinși că fiecare dintre noi putem dezvolta comentarii diverse, care prin însumare vor edifica tabloul Mineriadelor – șase la număr – dintre care cea din luna iunie a anului 1990 caracterizată printr-o violență greu de definit, minerii intervenind împotriva protestatarilor desfășurați în Piața Universității din București.
România are nevoie de scriitori pentru democrație – într-o lume locală în care gândirea și spiritul analitic de calitate reprezintă singurele arme reale împotriva manipulărilor desfășurate de mincinoșii profesioniști – propagandiști speculatori ai știrilor frauduloase.
În context îl evocăm pe istoricul Daniel Joseph Boorstin – profesor la Universitatea din Chicago și adept al ”școlii consensului” – concept ce sublinia unitatea națiunii și diminuarea conflictelor sociale și de clasă. Boorstin devenise al 12-lea bibliotecar al Congresului, poziție din care nu a ezitat să evidențieze rolul fundamental al cercetătorilor (inventatorilor) și al antreprenorilor în definirea unei societăți echilibrate.
În completare îl amintim și pe Louis Hartz – politolog american (Harvard) susținător al ”excepționalismului american” – curent oarecum asemănător cu ideologii interbelice desfășurate pozitiv în România acelor vremuri – evidențierea valorilor unice ale neamului urmându-și parcursul practic prin impunerea unei reale scări a valorilor, context abandonat astăzi, în vremurile ”Tranziției”.
Unicitatea românilor există și o putem defini prin multiple argumente. Din nefericire, totalitarismul, pe de o parte și controversata ”Tranziție”, pe de alta, ne-au decuplat de la acest crez, aruncându-ne într-un anonimat din care nu vom mai putea ieși fără educație și selecții reale în toate domeniile profesionale.
Să fie atât de puternică mișcarea îndărăt a României de astăzi, încât miresmele feudalismului să-și facă loc în actuala etapă a ”Tranziției”? Ne punem întrebarea constatând existența aristocrației comuniste și a celei post decembriste – permanent tentată către o reconstrucție a moșiei ereditare, sudarea proprietății private de instituția de stat fiind asigurată prin punți solide, bine stabilite politic.
Dacă noi vom uita să apreciem evenimentele importante din istoria noastră recentă, va fi pentru că vom înceta să fim valoroși – consecințele urmând să se facă simțite fără îndoială. Dacă nu o să generăm binele pentru națiune, va fi pentru că vom abandona definitiv resursele valorii, navigând haotic cu oameni incompetenți și sisteme corupte.
De noi depinde viitorul – însă din păcate în România ”frontierele” nu mai există, nu mai simțim apartenența la grupul nostru național în sens pozitiv, nu ne mai dezvoltăm în spiritul valorilor istorice, permițând oricui să beneficieze de cărțile noastre funciare, devenind excesiv individualiști și adesea fals competenți, cu o spoială a valorii și o lipsă a asumării destinului statal, într-o țară în care pentru omul obișnuit oportunitățile sunt din ce în ce mai scăzute.
La noi mobilitatea socială înseamnă emigrație – țara noastră devenind un ciur, un tărâm din care se pleacă, în care între stat și cetățeni există o ruptură categorică. Sistemul se luptă pentru el, iar cetățenii rămân să-și caute destinul fără ca statului să-i pese. Deși nu se recunoaște public, există clase în România de astăzi – sindicalismul autentic fiind absent și standardele evident duble.
Poate că ar fi fost o idee bună dacă Academia Română l-ar fi invitat pe scriitorul Mihai Ignatieff (Michael Grant Ignatieff – Cambridge, Oxford, Harvard) să realizeze un studiu despre Fenomenul Piața Universității și Mineriade – în contextul politicii drepturilor omului.
Cât de protejați suntem aici atunci când ne decidem să susținem democrația? Cât de interesat este statul în susținerea națiunii? Cum ne dezvoltăm în ecuația piețelor libere? Cum ar arăta lumea românească și cum s-ar garanta drepturile noastre fără contribuția Uniunii Europene și aliatului Nord American? Avem cu adevărat instituții democratice în România la peste treizeci de ani de la momentul decembrie 1989? Mai influențează intelectualii zona publică a societății noastre, sau suntem pradă loteriei electorale – mai precis, cât de rezistentă va fi în viitor democrația noastră?
Desfășurăm în continuare tema acestui articol în cinci abordări menite să asigure precum în domeniul chimiei analitice, identificarea elementelor și înțelegerea combinațiilor desfășurate.
1). Statuia ”Zeiței democrației”
În Taipei, Washington DC, Toronto sau Hong Kong există sculpturi identice ale statuii instalate în Piața din Tiananmen – în luna mai a anului1989 de către un grup de studenți de la artă, statuie distrusă apoi cu bestialitate de armata chineză. Această statuie a devenit astăzi un simbol mondial al sfidării. Din păcate statistic atât statuia, cât și conceptul sunt necunoscute în România.
