Pe Răzvan Ionescu, în ipostaza lui fundamentală de actor, îl cunoșteam încă din anii 80, adică din vremea începutului său în carieră.
După ce fusese unul dintre cei mai merituoși studenți ai I.A.T.C., după ce absolvise studii universitare strălucite și nu la oricine, nu sub îndrumarea oricui, ci făcând parte din una dintre ultimele promoții ce l-au avut profesor (Meșter) pe marele actor și pedagog Octavian Cotescu, după obligatoriul stagiu petrecut într-o instituție de spectacol de legendă (Teatrul Tineretului din Piatra Neamț), Răzvan Ionescu devenise, în urma unui concurs, actor al Teatrului Bulandra. Calitățile proprii l-au făcut să figureze des în distribuții, să fie solicitat să apară în filme, să evolueze frecvent la Radio și la Televiziune. După 1991, Răzvan Ionescu a ales să se transfere la Naționalul bucureștean, acolo unde a jucat, între altele, , în regia lui Dan Micu, în Anton Pann de Lucian Blaga și în Amanți însângerați, regizat de Alexandru Tocilescu.
Prin 2007, l-am regăsit în calitate de comentator politic, textele lui în domeniu fiind publicate, mai întâi în presă, iar apoi în cartea Romeo și Julieta la fix. Despre care am scris în revista Teatrul azi. La foarte scurtă vreme de la apariția cronicii, redactorul șef al publicației mi-a redirecționat un mail ce mi se adresa mie. Era din partea lui Răzvan Ionescu, care ținea să-mi mulțumească pentru recenzie. În același mail, expeditorul îmi spunea că îi mai apăruse, între timp, o carte ce se cheamă Când sfinții mergeau la teatru. Cartea era, de fapt, rezultatul studiilor doctorale teatrologice ale lui Răzvan Ionescu, iar autorul ei dorea să mi-o trimită. O cumpărasem deja, am citit-o, o recenzasem, iar cronica figura în proximul număr al sus-menționatei reviste.
Anul 2007 fusese unul dificil pentru mine. Copleșit fiind de probleme personale, neatent, et pour cause, la vorbe, promisesem că, în cazul în care se vor identifica surse de finanțare, voi scrie o carte despre Gina Patrichi. Acum, promisesem e un fel de-a spune. Mai degrabă fusesem luat de val, unde mai pui că nici nu prea credeam că AFCN va finanța proiectul. Dar, minune! Potențialului editor, adică Fundației Camil Petrescu, i se alocaseră banii, iar eu a trebuit ca în mai puțin de șase luni să duc la bun sfârșit respectiva carte. După ce, în prealabil, i-am făcut o vizită marelui regizor Valeriu Moisescu, cel căruia Gina Patrichi îi datora imens, după ce îl vizitasem și pe celebrul avocat Victor Anagnoste, soțul actriței, m-am apucat serios de lucru. Am cercetat arhive, am căutat cronici, mi-am întocmit planul cărții. Aveam nevoie și de o seamă de mărturii ale unor foști colegi de scenă ai Ginei. Atât dl. Moisescu cât și dl. Anagnoste mi-au recomandat aproximativ aceleași nume. Nu puteau să lipsească marea regizoare Cătălina Buzoianu, actrița Irina Petrescu, actorul Răzvan Ionescu.
În nici unul dintre aceste cazuri nu a fost nevoie de prea multe insistențe. Am primit textele cu maximă rapiditate. Și, minune!, mi-a pervenit chiar și o scrisoare din partea lui Lucian Pintilie. Pe toată durata redactării volumului, am fost în contact cu Răzvan Ionescu. Mi-a furnizat informații suplimentare, mi-a elucidat o seamă de întrebări legate de lucrul la Dimineață pierdută. Spectacol în care el îl juca pe Titi Ialomițeanu. După apariția cărții, Răzvan Ionescu mi-a mai trimis un mail. Era mulțumit de ceea ce făcusem. Și apoi, tăcere. Am aflat că s-a dedicat complet Teologiei, că elaborase o teză de doctorat în domeniu, că devenise profesor la Facultate.
În urmă cu foarte puțină vreme, o colegă mi-a spus că fusese vizitată de Răzvan Ionescu. Acesta venise spre a-i dărui cartea Ce mult i-am iubit... Primul volum dintr-un ciclu de Amintiri, apărut la editura brașoveană Creator. Am comandat-o imediat, am primit-o într-un timp record. Și, deși am un raft întreg de cărți ce își așteaptă rândul la lectură, i-am acordat maximă prioritate.
Încă de la primele pagini, mi-am dat seama că nu greșisem. În ele este vorba despre marele actor și poet Emil Botta. Pe care Răzvan Ionescu a avut privilegiul de a-l cunoaște și de a-l frecventa încă din timpul adolescenței. Avea nu mai mult de 15 ani când a fost invitat, nu, nu invitat, poftit ( verbul apare în paginile dedicate Dinei Cocea) în chilia autorului Întunecatul April și a actorului care și mie mi s-a părut senzațional în Reconstituirea lui Pintilie. Da, acolo chiar era Domnul Amărăciune.
Pe vremea studenției mele, pe când îl citeam cu mare pasiune pe Georges Poulet, aflasem din cartea acestuia Conștiința critică un lucru pe cât de simplu, pe atât de plin de miez. Că lectura înseamnă întîlnirea a două conștiințe. A celui care a scris și a celui care citește. În timp, am dobândit convingerea că o carte bună se legitimează, că poate fi socotită astfel atunci când te duce cu gândul la alte lecturi, când provoacă asociații. Respectiv întâlniri, de fapt, reîntâlniri cu alte conștiințe.
Citind Îngerul din fereastră, adică ceea ce a scris Răzvan Ionescu despre Emil Botta, mi-am amintit că, la un moment dat, doamna Doina Curticăpeanu, profesoara cu care am făcut în anul al patrulea un curs special de poezie română contemporană, ne-a adus și ne-a citit o tabletă. Apăruse în Tribuna clujeană și era semnată de Ileana Mălăncioiu. Se chema În vizită la Emil Botta. Marea poetă insista și ea acolo asupra condițiilor de pustnic în care trăia Emil Botta. De care o lega o prietenie aparte. A cunoscut-o și pe ea Răzvan Ionescu, iar acum ii consacră o seamă de rânduri memorabile.
Starea de bine ca și starea de emoție vibrantă s-au accentuat la lectura celui de-al doilea text din Ce mult i-am iubit... Text ce se cheamă Meșteru’. Care îl are drept protagonist pe unicul, irepetabilul Octavian Cotescu. Care i-a fost lui Răzvan Ionescu ceea ce aș numi ghid de cursă lungă. Nu numai în cei patru ani de studenție când a știut să fie și protector, și încurajator, poate chiar și crud, dar un crud cu schepsis ( a se vedea episodul producției cvasi-secrete cu Năpasta în care au mai evoluat Catrinel Dumitrescu și Dinu Manolache), ci și mult după aceea. Când au împărțit scena în, de pildă, Tartuffe și Cabala bigoților ca și în Passacaglia. Senzațional momentul evocării acestui spectacol, a cenzurii de care a avut parte, a furiei nebune a Tamarei Dobrin, moment evocat în secvența de final a cărții, cea dedicată omagierii Regelui Mihai.
Citind Meșteru’ am avut lacrimi în ochi (oare ce profesor nu ar fi fost emoționat la lectura pasajului în care este evocat momentul primei candidaturi la șefia IATC, când studenții au scandat pe holuri Țara e cu Ceaușescu, Institutul cu Cotescu!) și lucrul acesta s-a repetat și când am citit ceea ce a scris Răzvan Ionescu și despre Ileana Predescu, și despre Florian Pittiș, și despre absența numită Dan Nuțu, și despre Irina Petrescu (pe care și eu am cunoscut-o relativ bine), și despre Ovidiu Schumacher (și el și profesor, și coleg, și încă unul de excepție), și despre Gina Patrichi. Fiindcă da, spre marea mea bucurie, Răzvan Ionescu reproduce în carte nu doar textul scris în 2008 pentru Carte cu Gina Patrichi, ci și schimburile noastre de mailuri. La care se adaugă și o foarte utilă continuare.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
