La două decenii de la profetica vizită a Marchizului de Custine Imperiul Rus era traversat de un moment al întrebărilor şi al schimbărilor dramatice. Fusese nevoie de dezastrul din Războiul Crimeei ca întreg edificiul cazon al lui Nicolae I să se dezvăluie drept ceea ce era cu adevărat: un domeniu subdevoltat al autocraţiei, incapabil să reziste provocărilor unui secol pe care părea că nu îl înţelege.
Reculul strategic oferea, deloc paradoxal, ocazia unei reinventări. Iar epoca lui Alexandru al II-lea a fost, în tumultul ei paradoxal, un punct de inflexiune al istoriei Rusiei. Acum, mai mult ca în alte ocazii ale parcursului ei, autocraţia ar fi putut evolua, dacă nu în direcţia constituţionalizării, cel puţin pe linia unei temperări a arbitrariului prin domnia legii. Rusia ar fi putut fi altfel, dar nu a fost să fie. Vastul experiment de acum nu a făcut decât să accelereze tendinţele care au dat naştere fatalului an 1917. Represiunii statale îi răspunde fervoarea radicalismului. Din ruinele Imperiului se ridică viitorul lui Lenin, Stalin şi Putin.
Dezgheţul
Ceea ce domnia lui Alexandru al II-lea ilustrează este imposibilitatea de a încheia un armistiţiu de durată între statul imperial şi societatea peste care domneşte. Fantoma decembriştilor îi bântuie pe cei ce conduc Rusia. În absenţa unui elan reformator, o revoluţie sângeroasă ar putea izbucni. Temelia Rusiei de la 1856 este una putredă.
Iar acest armistiţiu pe care Rusia oficială încearcă să îl formuleze acum se intemeiază pe asumarea schimbării graduale şi prudente ca alternativă la încremenire, pe de o parte, şi la anarhia revoluţionară, pe de altă parte. Ambiţia este una fără precedent in termenii istoriei Rusiei: aceea de a elimina, fie şi parţial, despotismul şi de a organiza un stat care să se supună legilor, iar nu capriciului patrimonial.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
