„Știința a stabilit că...” și „Aveți încredere în știință” au devenit în ultimii ani sloganuri des repetate nu doar de politicieni, ci și de segmente importante ale comunității științifice, indiferent dacă e vorba de Covid, schimbarea climei sau energii colorate, adică „verzi”. Sloganurile nu conțin însă elementul esențial: în general, oamenii au încredere în știință, dar mulți nu au încredere în oamenii de știință. Și este greu să-i învinovățim pentru această situație...
Unul din motivele cele mai importante ale dezamăgirilor provocate de profesioniștii științei este transformarea unora dintre ei în ideologi de partid sau, și mai rău, în agenți electorali, pe baza altui slogan, cel cu care începe titlul contribuției mele. Am folosit ghilimele pentru că am împrumutat sintagma dintr-un articol de fond publicat de redacția revistei Nature pe 8 octombrie 2020.[1]
Apărut cu mai puțin de trei săptămâni înaintea alegerilor prezidențiale din SUA, articolul din Nature începe cu o interogație firească: De ce o revistă de știință trebuie să se ocupe de politică? Este o întrebare importantă pe care și-o pun adesea cititorii. Și, pentru ca eventualii cititori ai publicației britanice să nu rămână cumva fără un răspuns clar, articolul de fond explică:
Săptămâna aceasta, reporterii de la Nature subliniază importanța impactului asupra științei dacă Joe Biden va câștiga alegerile prezidențiale din SUA pe 3 noiembrie.
Peste numai o săptămână, Nature a plusat într-un editorial intitulat simplu și fără dubii: Why Nature supports Joe Biden for US president. Motivația principală a fost următoarea:
Acțiunile administrației Trump accelerează schimbarea climei, distrug zone sălbatice, poluează aerul și omoară tot mai multe animale sălbatice, precum și oameni.
Ca să nu rămână mai prejos, și alte publicații științifice s-au grăbit să ia o atitudine politică, criticând vehement administrația Trump – „diavolul” care ar fi distrus știința - sau susținându-l explicit pe candidatul Joe Biden, „îngerul” care va salva știința. Câteva exemple:
Trump a mințit în legătură cu știința (Science)
Scientific American îl susține pe Joe Biden (Scientific American)
Murind într-un vid de conducere (The New England Journal of Medicine)
Curată obiectivitate și imparțialitate științifică!...
Mulți oameni au fost surprinși să vadă publicații științifice recunoscute care se implică atât de deschis în politică. (Nature are, de fapt, o istorie mai veche de agent electoral: a susținut pe Barack Obama în 2008 și 2012, respectiv pe Hillary Clinton în 2016, ambii membri ai Partidului Democrat). Răspunsul celor acuzați că acceptă imixtiunea revistelor științifice în propaganda electorală a fost: Nu știați că știința este politizată? Puneți mâna mai bine și citiți:
Știința a fost întotdeauna inseparabilă de politică (Scientific American, 2017)
Știri de ultima oră: Știința a fost întotdeauna politică (American Scientist, 2017)
Da, știința este politică(Scientific American, 2020)
Știința este politică (Chemistry World, 2021)
De ce „inseparabilitatea” științei de politică este toxică?
Un răspuns sec a fost dat de T. H. Huxley încă din 1885 (The Darwin Memorial): Știința... se sinucide atunci când adoptă un crez.
Adaptând răspunsul din sec. al XIX-lea la realitatea contemporană, crezul religios este acum substituit de crezul politico-ideologic. Așa încât, pe lângă cea ecleziastică, avem astăzi și o preoțime științifică, pe care oximoronul n-o împinge (încă) la sinucidere.
Două exemple clasice de amestec toxic știință-politică merită (re)amintite, în special pentru generațiile mai tinere. Primul este magistral descris de Michael Crichton în State of Fear (2004):
Imaginați-vă că există o nouă teorie științifică care avertizează asupra unei crize iminente și indică o cale de ieșire.
Această teorie atrage rapid sprijinul unor oameni de știință, politicieni și celebrități de renume din întreaga lume. Cercetarea este finanțată de filantropii distinse și se desfășoară în universități prestigioase. Criza este raportată frecvent în mass-media. Știința este predată în sălile de clasă din facultăți și licee.
Nu mă refer la încălzirea globală. Vorbesc despre o altă teorie, care a devenit proeminentă în urmă cu un secol.
Printre susținătorii ei se numără Theodore Roosevelt, Woodrow Wilson și Winston Churchill. A fost aprobată de judecătorii Curții Supreme Oliver Wendell Holmes și Louis Brandeis, care s-au pronunțat în favoarea ei. Printre numele celebre care au susținut-o se numără Alexander Graham Bell, inventatorul telefonului, activista Margaret Sanger, botanistul Luther Burbank, Leland Stanford, fondatorul Universității Stanford, romancierul H. G. Wells, dramaturgul George Bernard Shaw și sute de alții. Câștigători ai Premiului Nobel au oferit sprijin. Cercetările au fost susținute de Fundațiile Carnegie și Rockefeller. Institutul Cold Springs Harbor a fost construit pentru a efectua aceste cercetări, dar s-au făcut cercetări importante și la Harvard, Yale, Princeton, Stanford și Johns Hopkins. În multe state, de la New York până în California, au fost adoptate legi pentru a aborda criza.
Aceste eforturi au beneficiat de sprijinul Academiei Naționale de Științe, al Asociației Medicale Americane și al Consiliului Național de Cercetare. S-a spus că, dacă Iisus ar fi trăit, ar fi susținut acest efort.
În total, cercetarea, legislația și modelarea opiniei publice în jurul teoriei au durat aproape o jumătate de secol. Cei care se opuneau teoriei au fost demascați public și numiți reacționari, orbi la realitate sau pur și simplu ignoranți. Dar, în retrospectivă, ceea ce este surprinzător este că atât de puțini oameni s-au opus.
Astăzi, știm că această faimoasă teorie care a câștigat atât de mult sprijin era de fapt pseudoștiință. Criza pe care o pretindea era inexistentă. Iar acțiunile întreprinse în numele acestei teorii au fost greșite din punct de vedere moral și penal. În cele din urmă, au dus la moartea a milioane de oameni.
Teoria a fost eugenia, iar istoria ei este atât de îngrozitoare - și, pentru cei care au fost implicați în ea, atât de jenantă - încât acum este rareori discutată. Dar este o poveste care ar trebui să fie bine cunoscută de fiecare cetățean, pentru ca ororile sale să nu se mai repete.
Teoria eugeniei a postulat o criză a fondului genetic care a dus la deteriorarea rasei umane. Cele mai bune ființe umane nu se înmulțeau la fel de rapid ca cele inferioare - străinii, imigranții, evreii, degenerații, inapții și „cei cu mintea slabă”.
Teoriile și argumentele științifice au fost folosite pentru a susține inferioritatea altor rase, legitimând astfel crimele comise de-a lungul istoriei și în întreaga lume. Acestea au fost folosite în Statele Unite pentru a justifica sclavia și războaiele cu „indienii”, precum și, mai târziu, pentru sterilizarea persoanelor cu handicap. Apariția eugeniei ca „știință aplicată” a culminat cu atrocitățile îngrozitoare comise de naziști în timpul celui de-al Treilea Reich. Societatea trebuia să fie curățată de orice contaminare străină, de unde și expresia germană Rassenhygiene, care înseamnă „igienă rasială”. Evreii, țiganii, homosexualii și persoanele cu boli ereditare au fost privați de drepturile omului, adunați în lagăre de concentrare, folosiți pentru experimente științifice și uciși. Iar oamenii de știință care au oferit suportul științific erau profesori universitari respectați sau cercetători ai Societății Kaiser Wilhelm (KWS), predecesorul Societății Max Planck. Mulți dintre ei au rămas în poziții renumite chiar și după 1945, suficient de influenți pentru a întârzia o confruntare istorică imparțială.[2]
Din 1933 până în 1945, Germania nazistă a desfășurat o campanie de „curățare” a societății germane de persoanele considerate ca fiind amenințări biologice la adresa „sănătății” națiunii. Cu patina de legitimitate oferită de experții în știința „rasială”, regimul nazist a desfășurat un program de aproximativ 400.000 sterilizări forțate și peste 275.000 decese prin eutanasiere, care și-a găsit cea mai radicală manifestare în moartea a milioane de dușmani „rasiali” în timpul Holocaustului.
Mișcarea eugenistă a fost de fapt un program social mascat ca fiind unul științific. Ceea ce a condus-o a fost preocuparea față de imigrație și rasism și față de persoanele indezirabile care se mutau în cartierul sau în țara cuiva. Încă o dată, terminologia vagă a ajutat la ascunderea a ceea ce se întâmpla cu adevărat.
Dar ce surprinde extrem de neplăcut este faptul că mediul științific, atât în Statele Unite, cât și în Germania, nu a organizat niciun protest susținut. Dimpotrivă. În Germania, oamenii de știință s-au aliniat rapid la program. Cercetătorii germani moderni s-au întors să revizuiască documentele naziste din anii 1930. Ei se așteptau să găsească directive guvernamentale care să le indice oamenilor de știință prioritățile de cercetare pe care ar fi trebuit să le facă. Dar nu au fost necesare. În opinia profesoarei Ute Deichmann (Ben-Gurion University of the Negev), Oamenii de știință, inclusiv cei care nu erau membri ai partidului [nazist], au contribuit la obținerea de fonduri pentru activitatea lor prin comportamentul lor modificat și prin cooperarea directă cu statul. Deichmann vorbește și despre rolul activ al oamenilor de știință înșiși în ceea ce privește politica rasială nazistă . . În cazul în care [cercetarea] avea ca scop confirmarea doctrinei rasiale ... nu poate fi documentată nicio presiune externă.[3] Oamenii de știință germani și-au ajustat interesele de cercetare la noile politici. Iar cei câțiva care nu s-au adaptat au dispărut.
Al doilea exemplu clasic de imixtiune toxică dintre știință și politică (știință politizată) este ilustrat convingător de agricultura sovietică a lui Trofim Denisovici Lîsenko. Un țăran autopromovat inginer agronom, Lîsenko a pretins că „a rezolvat problema fertilizării câmpurilor fără îngrășăminte și minerale”, inventând, în 1928, o procedură numită iarovizare (vernalizare), prin care semințele erau umezite și răcite pentru a spori creșterea ulterioară a culturilor. De aici, Lîsenko a dezvoltat o întreagă ideologie pseudo-științifică prin care a negat realitățile fundamentale ale evoluției și transmiterii genetice (conform biologiei moderne a lui Mendel și Morgan) și le-a înlocuit cu tehnici bazate pe idei discreditate (ipoteza Lamarck) precum „moștenirea caracteristicilor dobândite”. Trebuie menționat că șeful său politic, dictatorul I. V. Stalin, era atras de ideile lamarckiene care presupuneau un viitor fără constrângeri ereditare.
Toxicitatea amestecului biologie - politică din mișcarea lîsenkoistă s-a manifestat prin exacerbarea foametei care a ucis milioane de oameni în Uniunea Sovietică și în China și epurări care au trimis sute de oameni de știință sovietici disidenți în gulaguri sau în fața plutonul de execuție. Lîsenko a acționat agresiv în atacarea geneticii, care a fost în cele din urmă interzisă ca „pseudoștiință burgheză” în 1948. Ideile lui Lîsenko nu au avut niciodată vreo bază științifică, însă el a controlat cercetarea sovietică timp de treizeci de ani. Lîsenkoismul a luat sfârșit în anii 1960, dar biologia rusă încă nu și-a revenit în totalitate din acea perioadă.
Stuart Ritchie, profesor de psihiatrie la King’s College London, a prezent recent două argumente care ar justifica pentru unii „inseparabilitatea” dintre știință și politică.
Argumentul inevitabilității
Nu există nicio cale de a ocoli acest lucru. Sunteți naivi dacă credeți că puteți împiedica știința să fie politică. Este aroganță în cel mai înalt grad să crezi că ești cumva „obiectiv" și că nu ești sclavul prejudecăților tale.
Contra-argumentul se bazează pe definiția „obiectivității” științifice. Pentru că și oamenii de știință sunt tot oameni, este imposibil ca ei să fie total obiectivi – cercetările pe care aleg să le facă și interpretarea rezultatelor obținute vor fi întotdeauna influențate de opiniile și viziunile lor politice despre ce cred ei că este important pentru societate. De aceea, „obiectivitatea”, în acest context, înseamnă că rezultatele științifice ar trebui să fie similare, identice chiar, indiferent de observator, atâta vreme cât observatorul are nivelul de pregătire și/sau aparatura adecvată pentru a le observa.
Creșterea gradului de obiectivitate al cercetărilor științifice este rolul primordial al sistemului peer-review, dar, după cum am explicat în alte articole, acest sistem este departe de perfecțiune. După un deceniu de discuții despre criza reproducerii, publicarea tendențioasă și canonizarea unor fake facts în studiile științifice, despre știința deschisă ca accelerator al cercetării și alte modalități de reformare a modului în care facem cercetare, suntem mai conștienți ca oricând despre amploarea prejudecăților și modalitățile prin care ele pot denatura lucrurilor.
Pe de altă parte, o mare parte din știință este finanțată de cetățenii plătitor de taxe, prin intermediul guvernelor și agențiilor federale/naționale, care sunt conduse de partide politice cu agende bine stabilite. În timp ce o universitate liberă este, din punct de vedere istoric, izvorul ideilor libere și al descoperirilor științifice, un contract guvernamental devine practic un substitut pentru curiozitatea intelectuală, a remarcat Dwight Eisenhower în discursul său final ca președinte al SUA. De asemenea, el a mai avertizat că ar trebui să fim atenți la... pericolul ca politica publică să devină ea însăși captivă unei elite științifice și tehnologice. Astăzi ne confruntăm cu ambele probleme.
Cu toate acestea, argumentul inevitabilității nu poate fi acceptat. Este o gândire duală - alb sau negru, fără nuanțe de gri. Cunoscându-l, îl putem anihila, chiar dacă unora asta le pare un wishful thinking.
Argumentul activistului
Faptul că știința este politică nu este doar o fatalitate, ci și un lucru bun. Cu toții ar trebui să folosim știința pentru a face lumea mai bună (conform opiniilor mele politice, desigur) și, în măsura în care oamenii folosesc știința pentru a înrăutăți lumea (conform opiniilor mele politice, desigur), ar trebui să-i oprim. Toți profesioniștii științifici ar trebui să fie activiști politici (care sunt de acord cu opiniile mele politice, desigur).
Mulți oameni cred că amestecul știință – politică nu este toxic. Devine toxic doar atunci când este folosit de adversarii lor. Repetând „știința este politizată” ca pe o mantră, ei devin parte integrantă a conformismului social pe care îl acceptă mai mult sau mai puțin. În cel mai rău caz, argumentul activistului oferă un alibi convenabil pentru cei care doresc să politizeze știința (toată lumea știe că știința este inseparabilă de politică, așa că de ce să nu pot să-mi introduc propria ideologie?), mai scrie profesorul Ritchie.
Dacă încurajăm oamenii de știință să nu le pese când introduc ideologia politică în sălile de curs și în laboratoare, ce se va întâmpla cu gândirea de grup?[4] V-ați întrebat vreodată de ce grupuri de oameni, foarte inteligenți și puternic motivați, au putut face greșeli stupide, care au produs dezastre politice, economice etc.?
Gândirea de grup, cel puțin în unele domenii științifice, pare să fi înăbușit dezbaterile și împiedicat progresul. Ce se va întâmpla cu acele științe, vor progresa sau vor stagna/regresa? (de ex., saga înnebunitoare a modului în care o „cabală” a bolii Alzheimer a zădărnicit timp de zeci de ani progresul către un leac).
Și, în cele din urmă, ce va întâmpla cu oamenii care nu sunt experți sau preoți științifici, dar care citesc sau se bazează pe rezultatele științei? Dacă cei care lucrează în domenii științifice susțin cu voce tare și în mod explicit poziții politice, cu siguranță nu îi vor ajuta pe cei din partea opusă a spectrului politic să ia știința mai în serios. Nu numai atât, dar sugestia că unele rezultate ar putea fi ascunse din motive politice poate fi un prilej perfect pentru teoriile conspirației (amintiți-vă ce s-a întâmplat în timpul scandalului Climategate)[5].
Deoarece internetul a democratizat știința, academia nu mai deține monopolul asupra informațiilor specializate. Pe baza propriilor evaluări ale acestor informații, profanii pot interveni și pot chiar să ajungă să influențeze, în bine sau în rău, demersul științific.
Provocările la adresa preoților care pretind că reprezintă „consensul științific” (Covid, schimbarea climei, energii colorate în „verde”) i-au făcut pe aceștia să fie din ce în ce mai intoleranți față de ideile noi. Dar oamenii de știință autentici trebuie să se obișnuiască cu faptul că motoarele de căutare și digitalizarea literaturii științifice au erodat pentru totdeauna autoritatea lor de gardieni ai cunoașterii, o schimbare de paradigmă care prezintă atât oportunități, cât și pericole.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
