Între 1751 și 1772, doi savanți francezi – Denis Diderot și Jean le Rond d’Alambert – au convocat un grup de experți pentru a scrie Encyclopédie, ou dictionnaire raisonné des sciences, des arts et des métiers, o operă în multe volume, menită să însumeze exhaustiv cunoștințele vremii din diverse domenii de specialitate. O operă fundamentală a Iluminismului, scopul Enciclopediei franceze era, potrivit lui Diderot, „să schimbe modul de gândire” al societății, ca oamenii să se poată informa și să înțeleagă lucrurile din jurul lor.
What cannot be done, will not be done
Thomas Robert Malthus, 1821
La două secole și jumătate după apariția ultimului volum din Encyclopédie, cantitatea de cunoștințe acumulate este imensă. De exemplu, Enciclopedia Britanică din 2008 avea 4.411 contribuitori nominalizați, iar ediția a 15-a din 2010, cuprindea 32.640 pagini. Mai recent (2 aprilie 2022), Wikipedia – o enciclopedia virtuală, scrisă de autori anonimi, cuprindea 6.502.170 articole în engleză, întinse pe 55.820.272 pagini. Rata de creștere a Wikipediei este peste 17.000 articole în fiecare lună.
Este evident că asistăm astăzi la o diversificare și amplificare fără precedent a cunoașterii, cu domenii ale științei moderne atât de specializate încât mulți oameni care lucrează în ele sunt forțați să se perfecționeze perioade îndelungate, de multe ori până la 30 - 35 ani, înainte de a intra în templul științei.
Atomizarea cunoașterii nu a făcut deloc mai ușoară luarea unor decizii publice. În ciuda numeroșilor ani de perfecționare profesională, experții se contrazic adeseori în legătură cu cea mai bună cale de acționare. Pandemia SARS-Cov-2 a demonstrat clar că dezacordurile între specialiști se pot extinde chiar și asupra unei măsuri extrem de simple, precum purtarea unei măști. Până la sfârșitul lunii martie 2020 (adică după trei luni de la primele cazuri de infectare), Organizația Mondială a Sănătății (WHO) încă nu recomandase purtarea obligatorie a măștii, cu excepția persoanelor deja contaminate. Pentru că WHO declarase că SARS-CoV-2 nu se transmite pe calea aerului, ci doar prin intermediul secrețiilor produse atunci când o persoană tușește, strănută sau vorbește. De-abia la începutul lunii iunie 2020 WHO și-a schimbat recomandarea legată de mască, iar în iulie 2020 a recunoscut și că virusul se poate transmite aerian. Această ultimă greșeală și procesul prelungit de corectare au semănat confuzie și ridică întrebări cu privire la ceea ce se va întâmpla în următoarea pandemie. De asemenea, nici până astăzi specialiștii nu ai căzut de acord în legătură cu originea virusului chinezesc (zoonosis ori scăpare din laborator).
Și atunci apare o dilemă simplă: Cum pot oamenii fără nici o cunoaștere specializată să adopte o poziție ori să dea un sens acestor dispute dintre experți, care se termină adesea prin retrageri sau prin anularea unor afirmații anterioare (aparent) imbatabile?
Existența unor dispute și incertitudini legate de cunoaștere nu reprezintă, totuși, o scuză validă pentru majoritatea celor care înțeleg greșit mecanismele fundamentale ale lumii reale moderne. Admit că este dificil de răspuns dacă îl întrebi pe cineva cu ce se ocupă femto-chimia (studiul reacțiilor chimice în intervale de timp de femtosecunde, 10^(-15) s, Ahmed Zewail, Premiul Nobel în 1999), ce este reacția în lanț a polimerazei (abreviată PCR, o tehnică de laborator pentru producerea rapidă a milioane sau miliarde de copii ale unui anumit segment de ADN, Kary Mullis, Premiul Nobel, 1993) ori la ce este bună LIGO (observarea undelor gravitaționale prin interferometrie laser, Rainer Weiss, Barry C. Barish și Kip S. Thorne, Premiul Nobel, 2017).
Dar dacă o persoană modernă are dificultăți în a explica cum crește grâul, cum este produs oțelul, de ce globalizarea nu este nici nouă, nici inevitabilă, ori de ce este o greșeală analogia dintre fenomenul natural al încălzirii atmosferei și încălzirea unei sere[1], apare o problemă serioasă, pe care o numesc deficit de înțelegere - o cunoașterea superficială a modului în care lumea modernă funcționează în realitate.
Câteva posibile cauze pot fi invocate pentru a explica acest fenomen.
Ubicuitatea dispozitivelor electronice (de ex., computere de birou și laptopuri, telefoane inteligente, tablete) îi face pe oameni să interacționeze constant cu niște „cutii negre”, dispozitive ale căror algoritmi interni rămân un mister pentru utilizatori. Însă răspunsurile, obținute relativ simplu, prin apăsarea unui buton sau introducerea unui cuvânt de căutare, necesită doar un minim sau chiar zero efort de înțelegere în legătură cu ce se întâmplă în interiorul „cutiilor”. Și electricitatea este o „cutie neagră”, ultra-cunoscută și ultra-utilizată. Deși mulți oameni au o înțelegere destul de bună despre ce intră (arderea combustibililor fosili într-o termocentrală; căderea apei într-o stație hidro; radiația solară absorbită de o celulă fotovoltaică; fisiunea atomului de uraniu într-un reactor) și fiecare beneficiază de ceea ce iese din „cutie” (lumină, căldură, mișcare), numai o minoritate înțelege pe deplin ce se întâmplă în interiorul centralelor de generare, transformatoarelor, liniilor de transmisie și dispozitivelor finale de utilizare.
Ceva similar are loc și cu procedurile pe scară largă, gen vaccinarea, având cel mai bun exemplu acțiunea la scară planetară în 2021, când suflecarea mânecii a fost singura parte comprehensibilă pentru majoritatea oamenilor.
Cei care erau copii în anii ’70 – ’80 ai secolului trecut fuseseră numiți „generația cu cheia de gât”. Acum, ei sunt adulții care nu se mai despart de telefonul mobil: mereu aplecați asupra lui, chiar și când merg pe stradă sau în tramvai, butonând fără răgaz ecranul plin de litere și imagini, îmi sugerează imaginea unor cocostârci pășind netulburați prin balta realității înconjurătoare – o „generație cu mobilul în mână”. Iar dacă ar fi să aleg un simbol pentru „satul global”, imaginat de Marshall McLuhan în anii ’60, acela ar fi telefonul inteligent inventat de Apple în 2007: este atât de ubicuu încât și văcarul din Kenya și ciobanul din România își mână animalele la păscut cu un mobil în buzunar.
Industrializarea, urbanizarea și mecanizarea sunt alte cauze majore ale acestui deficit de înțelegere. Revoluția industrială, declanșată și întreținută de cantități masive de energie fosilă, ieftină și abundentă, a transformat societățile agrare în societăți industriale. Consecința directă a industrializării a fost migrația intensivă de la sate în zonele urbane. Începând din 2007, mai mult de jumătate din populația lumii a locuit în orașe (peste 80% dacă considerăm țările bogate). Dar, spre deosebire de orașele industrializate din sec. al XIX-lea și începutul sec. al XX-lea, joburile din orașele moderne sunt predominant în servicii (bancare, IT, comerciale, turistice etc.), o consecință directă a mecanizării și robotizării. Astfel, orășenii moderni sunt deconectați nu doar de la modalitățile în care se produce hrana, ci și de la cele în care se produc mașinile și utilajele folosite pentru a o produce.
Creșterea continuă a mecanizării tuturor activităților productive (agricole, energetice, miniere ș.a.) înseamnă că doar o minoritate nesemnificativă din populația globală mai este angajată astăzi în producerea și livrarea alimentelor, electricității, minereurilor și altor materiale care alcătuiesc lumea noastră modernă.
Statele Unite ale Americii au o populație de cca 332 milioane. Dar numai 3 milioane de bărbați și femei (proprietari de ferme și lucrători angajați) sunt direct angajați în producerea alimentelor – oameni care ară câmpurile, seamănă semințele, aplică îngrășăminte, plivesc buruieni, irigă culturile, recoltează produsele, îngrijesc animale. Asta înseamnă mai puțin de 1% din populația țării. Atunci nu mai trebuie să ne mirăm că majoritatea americanilor n-au habar cum este produsă pâinea sau carnea de vită, ce recoltează combinele (grâul da, dar oare și soia ori mazărea?!), sau cât timp durează pentru ca un purceluș de lapte să devină porc pentru cotlete. Există ceea ce se poate numi „analfabetism agricol”, după cum sugerează datele prezentate de The Washington Post în 2017:
Un procent ridicat de americani nu au nici cea mai elementară înțelegere a alimentelor sau a agriculturii. În prezent, mulți americani experimentează mâncarea doar ca pe un produs industrial care nu seamănă prea mult cu animalul sau planta originală...Un număr surprinzător de adulți americani cred că laptele cu cacao provine de la vacile maro...Unul din cinci americani nu știe că hamburgerii sunt făcuți din carne de vită.
Nu trebuie să cădem în extrema că doar americanii suferă de deficit de înțelegere. China este cel mai mare producător de oțel din lume: în fiecare an, circa un miliard de tone de minereu sunt topite, turnate și laminate. Dar toate aceste operații sunt executate de numai 3,5 milioane oameni, adică 0,25% din întreaga populație a Chinei. Ca și în cazul agriculturii americane, un număr foarte mic de chinezi stau în fața unui furnal sau urmăresc curgerea metalului topit și fierbinte. Deconectarea de lumea reală este marca modernității.
Profesorul Vaclav Smil sugerează și un alt motiv major pentru înțelegerea slabă și în declin a acelor procese fundamentale care furnizează energie (sub formă de alimente sau combustibili) și materiale durabile (fie că este vorba de metale, minerale nemetalice sau beton): aceste activități au ajuns să fie considerate demodate - dacă nu chiar învechite - și foarte puțin interesante în comparație cu lumea informației, a datelor și a imaginilor. Oamenii „deștepți” ai generațiilor mai recente nu mai gravitează în jurul științelor solului sau creșterii animalelor și nici nu mai încearcă să facă betoane sau oțeluri mai bune. Ei sunt atrași de „lămpi” moderne numite internet (bloguri, vloguri, podcast-uri, influencers etc.), cripto-monede, inteligență artificială ș.a.m.d., adică de informație moartă. Profesiunile cu „magnet” puternic în rândurile oamenilor moderni sunt cele de avocați, economiști, manageri bancari, softiști, ONG-iști etc. – într-un cuvânt, activități bine răsplătite, dar complet deconectate de realitățile materiale ale vieții pe pământ.
Simptome adiacente ale deficitului de înțelegere pot fi depistate și în scenariile SF ale adoratorilor de date și informații fără corp. Câmpurile de la țară vor fi înlocuite cu agricultura pe zgârie-nori, iar produsele sintetice (din hidrocarburi?) vor elimina definitiv nevoia de a mai crește plante și animale agricole. În Departmentul meu (Earth and Environmental Sciences) de la Brooklyn College se predau cursuri și laboratoare despre Soluri urbane, iar New York-ul, cea mai mare metropolă din SUA, găzduiește un Urban Soils Institute.
Dematerializarea (când se obține mai mult din mai puțin...) alimentează scenariile SF ale celor care visează că inteligența artificială (printre altele) ne va elibera de servituțile explorării, extragerii și prelucrării metalelor și mineralelor și, în cele de urmă, vom scăpa și de obsesia mediului înconjurător. Pentru că, nu-i așa, se pare că ar exista apă lichidă pe Marte, deci, ne vom muta acolo și vor proceda la terra-formarea planetei roșii!
O altă sursă de visare cu ochii deschiși (și deconectare de realitate) o reprezintă invențiile promise care nu se mai transformă în realitate. De exemplu, mult trâmbițata fuziune nucleară, eventual la rece, pe masa din bucătărie, ca soluție finală pentru toate problemele noastre energetice. Sau imprimantele 3-D. Casele vor fi imprimate! Mașinile vor fi imprimate! Ați văzut cumva case sau mașini imprimate? Sau, dimpotrivă, așa cum sugerează profesorul Smil, am ajuns sătrăim într-o lume a promisiunilor exagerate și a științei populare iluzorii?
Dincolo de explicațiile de mai sus, deficitul de înțelegere a produs o rocadă neașteptată: cunoașterea modernă, care încurajează specializarea avansată, are și un revers, care se manifestă printr-o hipertrofiere a înțelegerii superficiale, ignorante chiar, a modului în care funcționează lumea reală.
Pentru că nimeni dintre cei care citesc aceste rânduri nu se va muta pe Marte; nimeni nu va mânca porumb crescut, prin agricultură urbană, pe solurile urbane ale turnurilor zgârie-nori din Manhattan; nimeni nu va trăi într-o lume dematerializată, deconectată de mediul înconjurător.
Parafrazându-l pe Albert Camus, aș spune că deficitul de înțelegere produce absurdul – un divorț între om și realitate, o vastă prăpastie între wishful thinking și realitate. Un divorț cauzat și întreținut de fanteziile predictive ale unei societăți îmbolnăvite cu fake news, unde realitatea și imaginarul se întrepătrund atât de mult încât mințile naive, ușor de păcălit, devin susceptibile să cadă în plasa unor viziuni de tip cult (apocalipsă existențială, Armagedon climatic etc.).
Dau un singur exemplu comparativ. În 2020, aprovizionarea anuală medie cu energie pe cap de locuitor pentru aprox. 40% din populația lumii (3,1 miliarde oameni, incluzând aproape toate popoarele din Africa sub-sahariană) nu a depășit rata obținută de Franța și Germania în 1860! Ce „vis” le putem prezenta celor 3,1 miliarde? Ca să atingă un nivel de trai decent, ei ar avea nevoie de cel puțin o dublare, preferabil o triplare, a consumului de energie per capita. Un vis devenit realitate pentru ei va însemna diversificarea și multiplicarea portofoliului energetic, creșterea producției alimentare și construirea infrastructurilor esențiale: urbane, industriale și de transport.
Deficitul de înțelegere în chestiuni despre schimbarea climei
Există în prezent o majoritate de opinii conform cărora trebuie să facem ceva pentru a preveni multe consecințe nedorite ale schimbării climei. Dar ce fel de acțiune sau ce fel de transformare comportamentală ar produce rezultatele dorite? Cei care ignoră imperativele energetice și materiale ale lumii reale (vezi exemplul de mai sus), cei care preferă sloganurile soluțiilor „verzi” în locul înțelegerii modului în care am ajuns în acest punct al istoriei, au o soluție simplă: decarbonizarea - renunțarea rapidă și totală la carbonul fosil și convertirea la fluxurile inepuizabile de energii regenerabile.
Unde intervine deficitul de înțelegere? În omiterea/ignorarea faptului că civilizația modernă este copilul revoluției industriale, hrănit și crescut de combustibilii fosili, că descoperirile științifice și inovațiile tehnice, calitatea vieții și prosperitatea sunt bazate pe arderea unor imense cantități de carbon fosil, că pur și simplu, noi nu putem să divorțăm de acest partener esențial al bunăstării noastre în câteva decenii, nicidecum câțiva ani.
Oțelul, cimentul, masele plastice și amoniacul - cei patru piloni fundamentali, care au dezvoltat și susțin în continuare civilizația modernă – au o trăsătură comună: necesită mari cantități de petrol și gaze. Aș adăuga aici și liantul dintre cei patru piloni, care a permis globalizarea societății moderne: transporturile auto, navale și aeriene, mari consumatoare și ele de petrol.
Combustibilii fosili nu sunt un lux opțional de care lumea se poate debarasa ușor și repede. Viața fără petrol nu este la fel de simplă cum cred unii, deoarece energia regenerabilă nu este decât electricitate intermitentă obținută din vânt și soare, deoarece nici turbinele eoliene, nici panourile solare nu pot produce nimic material pentru societate. Liderii mondiali nu menționează faptul că întreaga industrie farmaceutică, industria chimică, știința materialelor, energia, transportul, încălzirea etc. sunt dependente de aceiași combustibili fosili de care vor să scape lumea. Într-un articol mai vechi am demonstrat că petrolul este călcâiul lui Ahile pentru agricultura modernă și că , în lipsa petrolului, hrănirea a circa 9 – 10 miliarde de oameni va fi o provocare colosală.
Pentru a purta o discuție serioasă despre o tranziție energetică prin care să ne îndepărtăm de arderea carbonului fosil, avem nevoie de o recunoaștere comună a realităților materiale ale lumii. Decarbonizarea completă a economiei globale până în 2050 este nerealistă – o crasă manifestare a deficitului de înțelegere. Cei care au propus și susțin o astfel de acțiune nu iau în considerare scara aplicației - amploarea uriașă a energiei necesare pentru a satisface chiar și nevoile de bază ale celor circa 8 miliarde de locuitori ai planetei: hrană, îmbrăcăminte, locuințe, transport, protecție contra frigului sau căldurii și toate industriile care produc aceste lucruri. De asemenea, ei nu iau în considerare nici necesarul pentru a produce și distribui toată această energie.
Conform rezoluțiilor adoptate de COP26, ar trebui să reducem emisiile de CO2 cu 45% până în 2030, comparativ cu nivelurile din 2010 (Fig. 1). Chiar daca pandemia recentă a dat o mână de „ajutor” prin reducerea activităților economice, acest lucru este imposibil. Au mai rămas doar opt ani, iar emisiile continuă să crească. Pe scurt, deficitul de înțelegere îi face pe unii oameni (politici, dar și cu alte meserii) să stabilească termene artificiale care, repet, sunt nerealiste.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
