În bula de Facebook (și poate și prin alte locuri) a fost destul de mult entuziasm când Maia Sandu a publicat în urmă cu două săptămâni câteva poze cu o deplasare spre Bruxelles.
În teniși, cu îmbarcare într-un avion low cost, poate și pe vreun loc fără spațiu în plus la picioare. Postarea în sine a fost diseminată de zeci de mii de ori. Reformele începute la Chișinău și propunerile sau numirile în funcții cheie (inclusiv în sistemul de justiție) a unor persoane cu CV-uri excelente fac de râs promisiunile guvernului Ciucă. Știrile cu politicieni (ultimul la rând, fostul președinte pro rus Igor Dodon), magistrați sau oameni de afaceri arestați amintesc cumva de DNA și de lupta anticorupție de la noi. Toate acestea adâncesc sentimentul că ne depărtăm nu doar de UE și de “România lucrului bine făcut”, dar până și Republica Moldova pare să joace într-o ligă superioară, o țară pe care o priveam până acum câțiva ani mai degrabă cu speranță de schimbare, în niciun caz cu vreo brumă de invidie.
Printre decidenții noștri, această schimbare de optică pare ori greu de suportat, ori tocmai bună de a încerca un transfer de capital. Sau ambele, de fapt. Europarlamentarii români s-au încolonat la o poză cu Maia Sandu în timpul vizitei mai sus amintite, iar mai marii de la București s-au erijat în ultima perioadă în cei mai înfocați suporteri ai Moldovei și, implicit, ai Maiei Sandu. Doar pentru a înțelege contextul, aceeași Maia Sandu nu era primită nici la Palatul Cotroceni, nici la Palatul Victoria, până acum ceva ani, când oligarhul fugar Vlad Plahotniuc era (și probabil încă este pentru unii) adevăratul interlocutor al României la Chișinău.
Cât ne privește pe noi, publicul larg, nu-i greu de înțeles de unde tendința de a supra aprecia orice acțiune dinspre Chișinău. Perspectiva prin care vedem Chișinăul trece acum prin lentila numită Maia Sandu și tindem să analizăm totul prin comportamentul acesteia (care pare firesc și relaxat, nu?), iar ultimele sondaje o plasează ca fiind liderul politic în care avem cea mai mare încredere. Și nici nu e greu de înțeles. Punem într-o comparație cum comunică și cum se comportă Maia Sandu versus Klaus Iohannis. Acum, la modul realist, spre cine să îți îndrepți speranțele? Pentru că și mulți dintre noi am votat probabil în 2014 pentru același tip de președinte (în 2019 probabil mai puțin, speranțele se cam duseseră la vale).
Iar pentru Republica Moldova este cel mai bun context pentru apăsat pedala în parcursul său european. Chișinăul cere statut de țară candidată, ceea ce ar presupune noi forme de asistență tehnică și financiară, Maia Sandu este primită la Bruxelles cu standing ovations, iar sumele de bani pompate dinspre Bruxelles sunt ridicate, fără măcar a lua în considerare planul de redresare economică pentru Republica Moldova. Asistența bilaterală este și ea semnificativă, cu numeroase granturi sau împrumuturi cu dobândă preferențială.
Avem de fapt și o competiție între „suporterii” Republicii Moldova. Bucureștiul își revendică primul loc, relansează programul de asistență nerambursabilă de 100 milioane EUR pentru următorii 7 ani, ajută la completarea chestionarului pentru cererea de țară candidată, promovează o nouă foaie de parcurs pentru Parteneriatul Strategic și promite o infrastructură decentă spre granițele cu Moldova (energie, dar și poduri, bașca și drumuri de mare viteză). Multe dintre promisiunile Bucureștiului sunt prezente într-o analiză CRPE, dar avem până acum un Parteneriat Strategic cu Moldova ce nu s-a ridicat la nivelul promisiunilor. Nici pe departe.
La Chișinău însă, deși lucrurile se mișcă în direcția bună, viteza reformelor nu e cea așteptată de cei care au dat partidului Maiei Sandu o majoritate confortabilă la ultimele alegeri. Și nici de cum privim noi lucrurile (de obicei într-o cheie mult prea optimistă).
Dincolo de a avea așteptări realiste sau nu, cecurile în alb date partidelor (și chiar liderilor sau liderelor de stat) nu au termen nedefinit. Mai mult, și poate punctul cheie în această discuție, promovarea unei agende reformiste la Chișinău se lovește de rezistență atât din interiorul sistemului, cât și din afara sa. Există (prea) mulți actori care își doresc menținerea Moldovei într-o zona gri, iar o reforma sistemică are nevoie de oameni foarte bine pregătiți, una din ce în ce mai limitată într-o țară afectată masiv de corupție, clientelism și, desigur, migrație și salarii foarte scăzute în sectorul public.
Ultimele rapoarte de evaluare dinspre Bruxelles (Octombrie 2021) indică mai degrabă pași timizi în majoritatea sectoarelor (justiție, reforma administrației publice, energie, reformă electorală, etc.), concluzii susținute în domeniul justiției și anticorupție și de ultimul raport GRECO (Februarie, 2022). Mult așteptata opinie a Comisiei Europene privind cât de pregătită este (sau nu este) Republica Moldova ar putea să fie publicată începutul lunii Iunie 2022 (fără o fi însă un fapt cert, ci mai degrabă speranța unui proces pe repede înainte privind solicitarea de a deveni țară candidată).
Mai departe însă de evaluările internaționale, guvernarea de la Chișinău este criticată și acasă. Pașii făcuți în a ieși de sub orbita Rusiei în ceea ce ține de aprovizionarea cu gaz și energie electrică (inclusiv gestionarea crizei energetice și relația cu Gazpromul și răspunsul la șantajul practicat de Rusia și separatiști în privința livărilor de energie electrică) sunt, totuși, timizi. Transparența contractelor și modului de reglare a costurilor de import și costurilor pentru consumatori sunt insuficiente, iar influența foștilor lideri forte în continuarea schemelor ilicite este semnificativă. Recent, a mai explodat o mini criză, cea a prețului la banala sticlă de ulei. Și, acolo, desigur, e vorba de un monopol care funcționează fără prea mult stres.
Inflația a ajuns în luna mai la 27%, iar costurile cu combustibilii se apropie de cele din România. La benzină sunt de fapt aproape similare, costul în Moldova fiind de circa 30 MDL (7.5 RON). Sigur, contextul este unul nefavorabil, cu creșteri majore în toate statele europene, dar publicul tinde să aibă mult mai puțină răbdare cu politicienii când economia este în piuneze.
Citeste continuarea pe Contributors.ro
