Cu mulți ani în urmă, am făcut un pas care mi-a schimbat destinul: am trecut – la jumătatea Liceului – de la Matematică – Fizică la Filologie – Istorie. Prima zi de școală din noua clasă a fost dedicată treburilor administrative: citirea catalogului, prezentarea celor noi, împărțirea carnetelor de note etc. Într-una din pauzele ei, rămânând în clasă, am zărit într-un colţ, pe o măsuţă, câteva exemplare din “La Roumanie d’aujourd’hui” – o revistă de propagandă pentru străinătate a acelui timp – şi mi-am luat unul în bancă să îl răsfoiesc. La mijloc avea un lung text despre Constantin Noica (ce murise la finele anului precedent), ilustrat cu două fotografii ale lui Dinu Lazăr. Erau primele imagini ale filosofului pe care le-am văzut. În acea săptămână am rugat o cunoștință de familie, o profesoară ce a jucat un rol major în formația mea, să-mi împrumute “Jurnalul de la Păltiniş” pe care l-am citit în două seri, neînţelegând mai nimic din el. Dar atunci când l-am închis am ştiut ce vreau să mă fac. Cartea aceea îmi dăduse o direcție și, în același timp, îmi oferise câteva trepte concrete ale drumului pe care ea îl deschidea. Am citit, pe măsură ce le-am găsit, cărțile lui Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Victor Ieronim Stoichiță, Petru Creția sau Andrei Cornea și fiecare dintre ele (și toate împreună) mi-au oferit deopotrivă deschiderea spre ceea ce constituie adevărata cultură și un exercițiu al limbii menit a numi în mod adecvat ceea ce descopeream în acest parcurs. Aș îndrăzni să spun că am învățat mult mai mult din aceste cărți decât din ceea ce constituia materia programelor școlare. ”Jurnalul de la Păltiniș” a rămas cartea cărților, cea care motivează și susține pasiunea unui tânăr pentru care reperele vieții sunt prietenia și cunoașterea adevărului. De câte ori sunt tentat de ispita zădărniciei o deschid – în acea ediție din 1983 – și citesc o pagină la întâmplare. Și, de fiecare dată, întâlnesc în ea același îndemn la vrednicie care mă face să-mă întorc la uneltele mele. E îndemnul lui Noica, dar e și îndemnul domnului Liiceanu: o tehnicitate a domeniului bine însușită, sursele lui bine stăpânite, o gândire bine strunită și o exprimare în același timp clară și frumoasă. Mai mult ca orice, în acest timp în care școala s-a surpat sub indiferență și proastă guvernare, acest îndemn – ce persistă, nelaterat de vreme, în paginile ”Jurnalului...” – mi se pare a fi punctul arhimedic ce ar permite punerea în mișcare a întregului nostru învățământ.
Apoi l-am văzut pe autor: mai întâi ca o imagine – estompată, date fiind posibilitățile tiparului din acel timp – în primul număr postdecembrist (ultimul din 1989) al ”României Literare” și, apoi, săptămână de săptămână, în paginile ”Revistei 22”. Îmi amintesc că, atunci, l-am citit de mai multe ori, uimit de ceea ce descopeream în el: dimensiunea publică a intelectualului. Cuvintele lui Noica din ”Jurnalul de la Păltiniș” (și din celelalte cărți ale filosofului) erau clare: intelectualul trebuie să se abstragă din istoria concretă în cercetarea lui pentru ca, mai apoi, să poată aduna ceea ce e semnificativ în istorie din perspectiva unui sens mai cuprinzător decât aceasta. Domnul Liiceanu participa la evenimentul istoric și, înlăuntrul lui, își exercita vocația gândirii ca pe un act de discernământ menit a ne oferi tuturor reperele situației în care ne aflam. Și a făcut-o mereu (deopotrivă în presă și pe ecranul televizorului), cu o constanță care, ea însăși, dă un rost deceniilor noastre din urmă. A scris admirativ despre cei care ne-ar putea fi modele, a formulat cu luciditate problemele pe care nepriceperea ori reaua voință a celor ce ne-au condus ni le-au scos în cale, dar – dincolo de toate – nu a încetat nici o clipă a medita asupra drumului pe care s-ar cuveni să-l urmăm. Nu pentru că acest drum ține de un ”model” sau altul, ci deoarece el e expresia demnității noastre umane. A ne înțelege – fiecare pe sine și unii pe alții – ca oameni, cu ceea ce e în noi mai presus de noi înșine, înseamnă a regăsi în noi curajul binelui, al adevărului și al frumosului și a le urma într-un parcurs ce împlinește viața adevărată. Ce mă uimește azi e tenacitatea cu care dânsul, dincolo de orice iluzii și dezamăgiri, a continuat să ne amintească aceste lucruri.
Și n-a făcut-o doar ca o voce stingheră, ci dăruindu-ne ”ploaia de cărți” a Humanitas-ului, care a făcut să rodească sămânța unei alte Românii acolo unde politicile statului aplicau tactica pământului pârjolit: în mintea și în sufletul tinerilor. Am crescut cu cărțile Editurii Humanitas: ne-am regăsit memoria culturală și cea a demnității neamului nostru în edițiile Cioran, Ionesco, Noica, Eliade, Alexandru Dragomir, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Elisbeta Rizea, Anița Nandriș sau Ion Ioanid, ne-am deschis către lume cu seriile de carte de teorie politică ori de știință, am descoperit clasicii culturi și, în egală măsură, cele mai recente aparții ale literaturii universale în volumele publicate de Editura patronată de domnul Liiceanu. Performnața care, pe vremea lui Constantin Noica, nu putea fi decât o ispravă individuală a fost instituționalizată – grație Humanitas-ului (și Colegiului ”Noua Europă”) – devenind un reper stabil în timpurile agitate pe care ne-a fost dat a le traversa. Cărțile editate de Humanitas au poposit în camerele elevilor și ale studenților, au constituit obiect de polemici și de fascinații, au legat oameni și au definit un timp. Undeva, între ele, se află traducerea lucrării majore a lui Heidegger ”Ființă și timp” (pe care i-o datorăm domnului Liiceanu și lui Cătălin Cioabă) și în apropiere ”Crasele banalități metafizice” ale lui Alexandru Dragomir (adunate, trascrise și ordonate de domnul Liiceanu) care dau, fiecare în felul ei, măasura culturii noastre. Traducerea desăvârșită a unui clasic al filosofiei renumit pentru obscuritatea limbii lui și punerea în circulație a unui gânditor ce ales anonimatul sunt, ambele, acte de generozitate ce mărturisesc virtutea deplină a rigorii: discreția ce însoțește dăruirea.
De la ”Ușa interzisă” la ”Impudoare. Despre ‘eu’ va fi vorba” domnul Liiceanu ne-a vorbit și despre sine. Nu a făcut-o, așa cum o fac atâția, punându-se în scenă și expunând – ca pe ceva solemn – vidul cotidianului, ci ridicând la nivelul sensului momente privilegiate ale experienței concrete. Om cu o formație impecabilă, cu un exercițiu al rigorii manifestat deopotrivă în anii de profesorat și în studii științifice remarcabile, domnul Liiceanu a ținut să ne probeze faptul că filosofia este, în primul rând, capacitatea de a vedea și de-a înțelege ceea ce ni se întâmplă în practica noastră cotidiană. Nu ne trăim viața la întâmplare, nu suntem supuși unei sorți oarbe ci, dimpotrivă, e ceva – ca o muzică abia sesizabilă – care leagă secvențe disparate și adună într-un întreg coerent ceea ce, adesea, ni se pare a fi doar risipire. Capacitatea de a asculta acest ton aproape inaudibil, de a-l ”orchestra” dându-i – prin gând și cuvânt – o formă și, astfel, de a-l aduce la expresie, străbate toate cărțile ”autobiografice” ale dânsului. Domnul Liiceanu nu se povestește pe sine decât pentru a îndemna să ne căutăm pe noi înșine. Și de aceea, cărțile dânsului nu sunt opere de filosofie sau de literatură, ci cuvântul – când lucid și ferm, când animat de pasiunea îndemnului – unui însoțitor pe drumul vieții.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
