Doi francezi aleg să călătorească spre viitor în secolul al XIX-lea: marchizul de Custine şi Alexis de Tocqueville. Le este dat să întrevadă,graţie extraordinarei lor puteri de pătrundere intelectuală, căile pe care umanitatea le va urma în secolul XX : despotismul autarhic al Rusiei sovietice şi democraţia americană. Fiecare dintre cei doi este, în felul său, un cronicar al timpurilor care vor veni: paginile lor sunt adresate unor cititori care nu s-au ivit, încă.
Scrisorile din Rusia ale marhizului de Custine vor fi citite, peste un secol, ca un ghid capabil să iniţieze în tainele guvernării ce aspiră la hegemonia globală, stalinismul. În era lui Putin şi a longevivei sale autocraţii, notaţiile lui de Custine îşi conservă neliniştitoarea lor intuiţie vizionară.
Fortăreaţa şi statul
Scrisorile marchizului, consemnând peregrinarea sa în imperiul rus, sunt, poate, cea mai profundă lectură a despotismului rus. Confruntarea cu Rusia şi cu osificarea tiraniei face din aristocratul legitimist un avocat al guvernării reprezentative. Finalul paginilor sale intră în posteritate cu acest apel profetic: cei ce sunt nemulţumiţi de dezordinea societăţilor lor sunt invitaţi să exploreze Rusia, spre a redescoperi valoarea libertăţii ca temelie a comunităţii politice.
Rusia în care de Custine pătrunde este o Rusie stranie. Pe de o parte, ea este Rusia oficială a Ţarului Nicolae I, cel care visează să protejeze vastele sale domenii de orice pernicioasă influenţă occidentală. Pe de altă parte, este Rusia creatoare şi insurgentă, în al cărei adânc se află deja geniul ce înseamnă Puşkin, Lermonontov, Gogol, Bielinski, Herzen sau tânărul Dostoievski: un teritoriu al cenzurii, dar şi al pasionatei, febrilei dezbateri de idei. Între cele două Rusii linia de demarcaţie este clară, căci statul rus este inamicul implacabil al celor ce aleg să gândească în afara dogmei impuse prin ucaz.
Statul pe care de Custine îl analizează este un mecanism a cărui unică misiune este de a asigura suveranitatea ilimitată a unui singur stăpân: Împăratul. În Rusia, ca în nici o altă parte a lumii occidentale, ( dar Rusia lui de Custine nu este şi nu poate fi Occidentul) stăpânitorul este în măsură să dispună de viaţa şi de moartea supuşilor săi. Autocraţia lui Nicolae I se fondează pe dubla supraveghere, a persoanelor şi a ideilor. Libertatea, independenţa, autonomia sunt imposibil de imaginat în acest regat peste care domneşte ordinea cazonă.
Iar ceea ce Rusia lui Nicolae I lasă ca moştenire URSS şi Rusiei lui Putin este această teribilă, continuă, perpepetuă suspiciune faţă de străinul ce intră în imperiu, spre a privi şi a scrie. Orice rând care are darul de a critica este semnul unei potenţiale crime împotriva statului. De Custine este înfricoşat de perspectiva propriei sale dispariţii . În acest imperiu al secretului şi al suspiciunii oamenii pot pieri fără urmă.
Simbolic, una dintre primele scene consemnate în notaţiile sale este aceea a examinării navei sosite de către vameşii ruşi. În elaboratul ritual ce amestecă onctuozitatea cu atenţia poliţienească se poate ghici natura autorităţii ce face din despotism temelia edificiului ei. Întreg imperiul, cu acest aer gogolian de impersonalitate opresivă, este întruchipat de cei îi întâmpină pe oaspeţi : nici o idee subversivă nu se cuvine să treacă prin acest zid ermetic ridicat de ţar.
Marchizul va avea în vecinătatea sa, mereu, emblema Rusiei suspicioase şi poliţieneşti: mai mult decât oricare personaj, spionul se confundă cu acest climat de suspiciune pe care frica generalizată îl naşte în societate, asemeni unei unde seismice. Delaţiunea este parte din cotidian, iar cei care îndrăznesc să rostească adevărul în cetatea duplicităţii şi a ipocrizie pot deveni fie nebuni, asemeni ereticului Ceadaev, sau pot fi trimişi în teribilul cimitir al exilului siberian. Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
