Fakt: rămăsesem șomer în 2013, după aproape zece ani de jurnalism și copywriting, timp în care mă cam dedulcisem la bani (nu mulți, nu mari, dar bani). Nu mai aveam nimic, nici o sursă de venit, nici o rezervă ascunsă, nici o ofertă de muncă, așa c-am acceptat ce-am găsit: texte de o pagină, în română sau engleză, plătite cu 7 (șapte) lei bucata. Devenisem, deci, lucrătorul (cu contract de colaborare) unei firme dintr-un oraș foarte mic din România, care lucra la rîndul ei cu o firmă din Belarus, a cărei companie-mamă era din Rostov-pe-Don. Textele erau destul de greu de scris, pentru că era necesar să fie tematice (mi se dădea, cum ar veni, un subiect-cadru pe care trebuia să-l dezvolt într-un articolaș plăcut la lectură). Content writer, cum s-ar spune acum. Condiția esențială, pe care am înțeles-o cam lent, dar am înțeles-o în cele din urmă, era ca fiecare text să conțină un twist final, cu o trimitere la un aspect pozitiv al vieții cotidiene din Rusia; putea fi orice, de la mestecenii Novgorodului la prețul salamului. Nu conta. Doar că, fără twist-ul acela, textul îmi era respins, deci rămînea neplătit. Nu-mi permiteam.
Nu mi-a fost respins nici un text. Am reușit să evit moartea prin foame în cursul lui 2013: am scris 64 de texte (am dat abia ieri peste un folder uitat, în care le salvasem), am încasat 448 de lei în decursul unei jumătăți de an, bani care m-au ținut în viață. Da, am mîncat numai pîine cu ceai, dar stomacul meu a primit hrană, iar asta e esențial, atunci cînd ajungi la fundul sacului. Cunosc proverbul bucureștean „N-ai bani, nu ți-e foame!”, dar vă spun că realitatea este alta.
La începutul lui 2014 am plecat imediat la Londra (se deschisese piața muncii pentru români), iar în prima zi de muncă cu drujba am cîștigat mai mulți bani decît cîștigasem în tot anul precedent. Cu care ocazie am înțeles și eu niște lucruri...
Știam ce fac atunci cînd am acceptat contractul ăla de colaborare? Știam în solda cui mă băgasem? Știam pe cine servesc, realmente? Răspuns: da, știam. Am știut de la bun început, nu am avut nici o iluzie, nu m-am mințit nici o clipă. Mă făcusem frate cu diavolul ca să trec puntea. Am trecut-o, zicîndu-mi că nu e dracul chiar atît de negru, și chiar dacă e, ce putere am eu să-l albesc? Important era să mă salvez pe mine! Și așa cred și-acum. De-asta scriu acest articol.
Fakt: există anumite profesiuni extrem de expuse la sărăcie. Ziariștii. Actorii. Traducătorii. Scriitorii. Muzicienii. Criticii literari și cei dramatici. Antropologii. Pictorii. Documentariștii. Plus multe alte categorii profesionale la care nu mă duce pe mine capul, ceea ce nu înseamnă nimic: acești oameni educați, inteligenți și creativi nu cîștigă mai nimic din munca lor – cu excepția celor care ajung la succes și care sunt extrem de puțini, procentual vorbind. Din banii pentru care îi primesc pentru ce fac, acești oameni („lumpenscriitorii”, după formula lui Bogdan Crețu) nu pot duce vieți normale, așa că apelează la diverse strategii de supraviețuire: pensiile părinților; salariul partenerului de viață; exercitarea unei „profesiuni complementare” (de obicei, o muncă manuală cu care nu se laudă nimeni – taximetrie, arboristică, menaj, pază de noapte, zugrăvit, livrări etc); retragerea din viața socială într-o existență solitară, la limita subzistenței (această soluție nu se aplică celor care au de plătit o chirie, ci doar proprietarilor). Vor mai fi și alte strategii, pe care nu le știu eu, dar nu asta este ideea. Ideea este că unele profesiuni intelectuale produc săraci mascați, o mulțime de săraci bine educați. Această armată de săraci va deveni în curînd foarte interesantă pentru cineva. Foarte!
Fakt: aparatul de propagandă al actualei echipe de la Kremlin s-a făcut de rîs. De la Ali Comicul* încoace nu s-au mai auzit asemenea bufonerii („Noi nu am invadat Ucraina”). Desigur, propaganda a avut efectul scontat la publicul rus, din motive la care voi reveni cu o întrebare, dar pentru publicul din tradiționalele țări-țintă, efectul ei a fost și este catastrofal. Iată: înainte de 2009 și chiar mult după 2014, actualul lider rus avea foarte mulți aficionados, persoane cu influență solidă la nivel planetar. Acum, tăcerea acestor foști admiratori este asurzitoare (strania excepție este actorul Steven Seagal). Poate greșesc, dar din punctul meu de vedere, aceasta înseamnă un singur lucru: rușii au rămas singuri. Pare puțin? Nu știu ce să zic... din 1922 și pînă în februarie 2022, echipa de la Kremlin, oricare a fost ea, s-a străduit să cultive cît mai multe prietenii, pretutindeni sub soarele acestei planete. Către țările-țintă au fost îndreptate cele mai multe eforturi, adaptate tuturor categoriilor sociale și economice – plus, desigur, minorităților etnice, religioase, rasiale și ideologice. Roadele unui secol de maskirovka au fost zvîrlite la gunoi de către actuala echipă de conducere. De ce? Nu am un răspuns la această întrebare.
Fakt: la grădinița fiică-mii sunt numai doi copilași rusofoni din Rusia, restul sunt din Republica Moldova (tot din Republică sunt și mulți românofoni). Un băiețel și o fetiță. Băiețelul este adus și luat de bunica lui, iar fetița de mama ei. Cele două rusoaice nu-și vorbesc, fiind certate: bunica este o pătrată de-o urîțenie uimitoare, tipic rusească, și c-o expresie facială de-o uimitoare răutate (tipic rusească). Mama este o doamnă distinsă, foarte frumoasă, elegantă și bine-crescută, poate puțin prea cochetă pentru gustul meu (tatuaj pe gleznă, ochelari de firmă, mașină exagerat de mare etc), dar cu care mă înțeleg minunat: în fiecare dimineață avem cam patru minute de conversație, după ce lăsăm copii și plecăm de la poarta grădiniței, eu spre stația de tramvai, ea spre locul unde-și parchează mașina (detestă aglomerația de dimineață, așa că preferă să parcheze „la rond” și să vină cu fetița de mînuță, pe jos, pînă la poartă – patru minute). În cei trei ani de cînd fetițele noastre sînt colege, am apucat s-o cunosc destul de bine, că e vorbăreață și engleza îi este școlită: am aflat, deci, cu ce se ocupă, de ce a divorțat, unde locuiește, de ce s-a certat cu rusoaica cea bătrînă, rea și urîtă („O țărancă!”), cum își duce fetița la muzee în week-end-uri („Educația este totul!”), cîți ani are, de ce ajuns tocmai la Bruxelles și nu în altă parte, care îi sînt planurile de concedii, mă rog, am aflat multe, ca orice scriitor care se vrea luat în serios.
Dar a venit dimineața de 24 februarie. Pentru prima dată în trei ani le-am văzut pe cele două rusoaice ciripind fericite între ele, cu privirile strălucind de mîndrie; uitaseră că erau certate! Pe micul nostru drum spre „rond”, doamna mamă mi-a povestit despre veștile bune care veneau din patrie, despre „armatele noastre” care au pornit în sfîrșit să-i omoare pe fasciști, despre „demnitatea rusă” și despre lumea cea nouă care stă să se nască în Europa, datorită curajului rușilor și a dorinței lor de „dreptate” și de „pace”. Timp de vreo trei săptămîni, asta mi-au auzit urechile, dimineață de dimineață (patru minute nu e mult, dar se-adună!).
Dar, într-o bună zi, doamna s-a prezentat la poarta grădiniței cu fața complet schimbată. Bleagă, tristă, frămîntată. Pe drumul spre „rond”, am întrebat-o dacă e supărată din cauza războiului („Mi se pare mie, sau nu merge prea bine?”).Citeste intregul articol pe Contributors.ro
