Din felurite pricini,între care la loc de frunte s-au numărat restricțiile fie ele oficiale, fie generate de starea mea lăuntrică impuse de Sars Cov2 și de pandemie, în ultimii doi ani nu am mai putut ține ritmul premierelor. Așa cum o făceam odinioară. Premiere care și ele, în bună parte cam tot din aceleași motive, au fost silite să se supună unor reguli mai degrabă ale nefirescului. Numai că teatrul fiind, cum bine a spus-o cu sute de ani în urmă Shakespeare, oglinda vieții, nu avea nici el cum să se sustragă reflectării acelui anormal în care ne-am consumat viața preț de aproape 700 de zile. Așa se face că am văzut spectacolul Rosto, scris și regizat în anul 2021 de Alexandru Dabija la Teatrul bucureștean ACT, de abia zilele trecute, cu ocazia unui turneu prilejuit de organizarea la Oradea a Conferințelor Dilema veche. O spun de la început. A fost o bucurie. Însă “Ciudatul rol al întâmplării”, vorba lui Băieșu, și-a făcut simțită trist, acut, paradoxal prezența. Îmi voi explica și detalia spusele mai la vale. Adică încerc să detaliez de ce a fost bucurie și de ce tristețe.
Rosto își fundamentează scenariul dramatic pe textele pe care I. L. Caragiale le-a scris inspirat fiind de realitățile școlii. Pe ceea ce aș numi “afacerea Școala“. Adică pe integralitatea ciclului Un pedagog de școală nouă (O conferință, Inspecțiune, Ajunul examenelor, Examenul anual, Despre cometă), pe Lanțul slăbiciunilor, pe Urgent. Scriind scenariul viitorului lui spectacol, regizorul nu s-a bazat doar pe “modernitatea clasicului I. L. Caragiale”, pe actualitatea lui, îndrăznesc să spun chiar pe blestemul ca nu numai comunismul românesc să-l aibă pe nenea Iancu drept efigie, așa cum prorocea frecvent citatul Belu Zilber. În paranteză fie spus tare mă tem că în săptămânile și zilele din urmă postcomunismul, și nu doar cel românesc, s-a dovedit că îl are pe mai departe drept efigie și pe Stalin, prin reîntruchiparea lui în criminalul Vladimir Vladimirovici Putin. O actualitate ce face ca învățământul românesc să se caracterizeze prin perpetuarea pilelor, a protecției, a mitei, a peșcheșului, a șpăgii, a confuziei deliberate a valorilor, a corupției. Prin amânatul sine die al reformelor, prin mimarea caricaturală și iresponsabilă a acestora, prin adoptarea peste noapte a unor decizii pripite, și maimuțărite, și iresponsabile, rod al capriciilor și ego-ului super-pronunțat al unor miniștri care vor să-l concureze pe Spiru Haret. Sau pe umilința pe care și-o asumă drapându-și în veselie tragedia oamenii școlii.
Dabija a deslușit și a prezentat pe scenă mecanismele generării comicului și a râsului. Acel du mécanique plaqué sur du vivant pe care se va baza ceva mai târziu Eugène Ionesco. A făcut-o amestecând cu știință și rafinament secvențele cu Marius Chicoș Rostogan și cu discipolii acestuia, unii protejați, alții năpăstuiți de severitatea circumstanțială a domnului profesor, cu stimatele doamne din înalta societate în fața cărora personajul încă se recomanda slugarnic, cu celelalte texte enumerate mai sus. Le-a revizitat, cum se spune aproape obsesiv astăzi, le-a actualizat, așa că unele mesaje nu îi mai ajung pedagogului de școală nouă direct, ci onsfoară.
Desfăcându-le, presărându-le inteligent, realizând un continuum scenic în alb-negru regăsit ca atare și în decor, și în costumele actorilor de o organicitate fără cusur, Dabija a demonstrat, poate mai clar și mai convingător decât nenumăratele studii de caragialeologie la mare cinste mai ales în anii ’80 ai secolului trecut, cât de mică este, în fapt, distanța dintre nemuritoarele Momente și schițe și, să zicem, controversata D’ale carnavalului.
Scenaristul a făcut în așa chip încât să ne propună propriul lui Caragiale. Tocmai de aceea cred că avea perfectă dreptate marele actor Marcel Iureș, excelentul protagonist al spectacolului, care a evoluat admirabil alături de tinerii, remarcabilii Dan Rădulescu și Ionuț Toader ( de multă vreme nu mai vreau să aud defel lamentații fals îngrijorate pe tema viitorului complet nesigur al teatrului românesc) când, în discuția de după spectacol, afirma că avem de-a face cu un Caragiale în proporție de cel puțin 99% al lui Dabija. Aceasta neînsemnând că ar trebui minimalizate contribuțiile lor, ale actorilor.
Nu poți să nu observi cât de savuros este Marcel Iureș însuși pregătind corul ce urmează să cânte Ciobănașului îi place, pedagogul dansând ca să fie încă și mai convingător și mai intuitiv în fața învățăceilor cărora le cere să arate ce înseamnă sus și ce înseamnă jos. Sau cât de bun, de comic, fără a deveni îngroșat-grotesc, este același Marcel Iureș făcând vocile cucoanelor care sunt solicitate onsfoară să lămurească cine este protejatul ce trebuie să primească obligatoriu nota 6 la Morală. Nu poți sub nici o formă să nu bagi de seamă cât de bun este Dan Rădulescu interpretând tot felul de travestiuri, de la doamna Ftiriade la biata femeie ce îi dă pedagogului un peșcheș pus bine într-o plasă de rafie. Mi-am reamintit acum că am fost frapat de marele talent al actorului cu ani în urmă când l-am văzut interpretând Ionescu, Popescu, Dăscălimea în Scrisoarea piedută montată la Teatrul de Comedie tot de Alexandru Dabija, cu același Marcel Iureș în rolul lui Tipătescu.Este de-a dreptul inadmisibil să nu realizezi câtă actorie de bună calitate se concentrează în evoluția lui Ionuț Toader fie și numai în momentul în care interpreta ba eminentul, ba loaza calificate astfel de interesele profesorului. Se impune, firește, și observația că toate secvențele din ciclul Un pedagog de școală nouă nu împrumută nimic din felul în care a jucat în urmă cu zeci de ani de zile aceleași texte Florin Piersic la Televiziunea Română.Citeste continuarea pe Contributors.ro
