Cuvintele Nadei Harib, jurnalist și fotograf, au constituit pentru mine punctul de plecare al acestui articol. Despre istoria recentă a „vastei regiuni a Africii cu limite nedeterminate”, pe care „grecii antici au numit-o Libia”, s-a scris foarte mult, iar instabilitatea din ultimul deceniu (după mișcările din 2011 și violenta dispariție a celui ce a dominat mai mult decât autoritar pentru 40 de ani regimul politic intern: Muammar al Gaddafi) a generat și întreținut un focar de instabilitate ce se manifestă și în prezent. Astfel, am încercat să identific răspunsuri posibile la câteva întrebări: este istoria mai puțin recentă o explicație pentru ceea ce se întâmplă astăzi? Există o abordare concertată a marilor puteri în sensul unei reglementări unitare și articulate a crizei libiene? Putem vorbi de o perspectivă apropiată a unei stabilități politice?
Iată câteva aspecte ce, fără îndoială, generează o reflecție profundă privind cauzele unei crize al cărei final încă nu poate fi prefigurat. Și, aș adăuga, într-o țară mai puțin familiară (atunci și de ce nu și acum) publicului larg, așa cum de altfel a remarcat (la Roma pentru o perioadă) Nada Harib: „Nu am auzit niciun libian vorbind despre Libia, nicio poveste relatată, nicio fotografie sau artă de asemenea.....pe oricine întrebam, niciunul nu îmi ghicea naționalitatea....credeau că sunt din Tunisia, Maroc sau Egipt, niciodată nu pronunțau Libia”. Cunoașterea mai sumară a Libiei a fost definită de diverși autori inclusiv ca una din explicațiile prezentului: „Joc politic deschis și fără un final determinat” (Daguzan Jean-François și Moisseron Jean-Yves, în „La Libye après Kadhafi: essai de prospective géopolitique du conflit libyen”). Pentru zeci de ani Libia a fost un stat dictatorial și lipsit de o funcționare modernă propriu-zisă în termeni instituționali; un regim de peste 40 de ani (1969-2011) simbolizat de figura lui Muammar al Gaddafi și organizat sub forma unui sistem concentric de putere (control ideologic, economic și politic represiv asupra populației). Acesta a avut drept unică referință „liderul, familia extinsă, clienții și aliații cu familiile și clanurile lor”.
Parcurgerea ultimei decade libiene, de la dispariția regimului lui Gaddafi (primită cu ușurare inclusiv pe plan internațional, „dispărea un lider turbulent și imprevizibil”) la continua destabilizare sau la fragmentarea regională și insecuritatea prezentă la fiecare pas, constituie o altă lecție a istoriei. Dacă în Tunisia vecină s-a putut vorbi de o mobilizare democratică în revoluția ce a dărâmat regimul Ben Ali, criza libiană a fost preponderent un conflict militar dublat de implicare externă. Iar Libia, după aprecierea lui Karim Mezran, pare „de facto un stat eșuat”. Se poate reflecta asupra justeții acestei opinii însă următoarele aspecte reprezintă o realitate: polarizarea existentă între estul și vestul țării (Armata Națională Libiană a generalului Khalifa Haftar, respectiv GNU/Guvernul Unității Naționale al lui Ahmed Hamid Dbeibah, așa-numitul „UN supported governement”, mandatat de Consiliul de Securitate al ONU încă din decembrie 2014), necesitatea desfășurării „alegerilor prezidențiale și parlamentare libere, incluzive și credibile” (noiembrie 2021, conferința de la Paris), sau prezența nocivă a luptătorilor/mercenarilor străini etc. Prin urmare, punctul nodal al stabilității țării rămâne scrutinul electoral ce inițial trebuia să aibă loc la data de 24 decembrie 2021 (ziua celei de a 70-a aniversări a independenței Libiei), amânat ca urmare a deciziei HNEC („High National Elections Committee” - voi reliefa pe larg pe parcursul articolului).
Pe de o parte au fost voci ce au salutat această decizie (Benjamin Fishman, „Washington Institute for Near East Policy”: „Amânarea alegerilor pentru o anumită perioadă până când aspectele critice sunt rezolvate”). Pe de altă parte a existat un contra-argument la fel de credibil și anume că „doar alegerile legitimează guvernarea statului și pun bazele elaborării unei Constituții”, printr-o nouă putere bazată pe „strong popular engagement”. Și, aș adăuga o observație plină de învățăminte: „nu există tranziție democratică reușită ce are la bază intervenția străină”. În cele ce urmează îmi propun ca incursiunea în istoria mai mult sau mai puțin îndepărtată să poată identifica, dacă nu răspunsuri, atunci cu siguranță explicații.
Libia a fost scena unor colonizări succesive încă din antichitate, dominația arabă (mijlocul sec. VII d.Hr.) fiind precedată de prezența fenicienilor, grecilor, romanilor, vandalilor și bizantinilor. S-au format treptat două regiuni distincte (Tripolitania și Cirenaica), aspect semnificativ în evoluția istoric-politică a acestui spațiu: mișcarea insurecțională din 2011 a fost interpretată și prin distincția între cele două regiuni sus-menționate.
Cirenaica cuprinde partea de nord-est a Libiei, în special zona litorală cu orașele Euhesperides-Berenice (Benghazi), Ptolemais (Toltmeita) și Tobruk (oraș cu rezonanță istorică, vezi ostilitățile din cel de al doilea război mondial). Originea numelui regiunii este legată de navigatorii greci din insula Tira/Santorini, aceștia fondând în anul 63 î.Hr. așezarea numită Cyrene (Kurene în greaca veche), culoar de trecere între Alexandria (Egipt) și Kairouan (Tunisia). Provincie romană, Cirenaica a fost cucerită de arabii califului Omar I (642/643), iar din secolul XVI (mai exact anul 1551) a devenit posesiune teritorială a Imperiului Otoman, condusă de dinastia locală cunoscută sub numele de „Karaman”, întemeiată de Ahmed Pașa Karaman. Lucrurile s-au schimbat odată cu războiul italo-otoman de la începutul secolului XX. Una din consecințe a fost implantarea trupelor și administrației italiene în acest spațiu (1912), Cirenaica devenind colonie italiană. În anul 1934 aceasta s-a alăturat (administrativ vorbind) „Libiei italiene”. După anul 1947 (tratatul de la Paris) Cirenaica, alături de Tripolitania și Fezzan, a format Regatul Unit al Libiei, proclamat la 24 decembrie 1951. Mult mai târziu, în 2021, data de 24 decembrie a fost aleasă simbolic ca moment de desfășurare a proiectatelor alegeri legislative și prezidențiale.
Cealaltă regiune, Tripolitania, grupează două treimi din Libia de astăzi, iar capitala de facto, Tripoli, este centrul urban cel mai important, alături de Misrata (Misurata). Originea numelui are de asemenea rezonanțe istorice. În secolul VII î.Hr. fenicienii au întemeiat trei colonii în golful Sidra, și anume Labqi (Leptis Magna), Oea (Tripoli), respectiv Sabratha. Tripolitania înseamnă exact cele trei orașe (sus-menționate), iar întregul teritoriu a fost parte a provinciei romane Africa Nova. Trebuie amintit că siturile arheologice de la Sabratha și Leptis Magna sunt astăzi o bogăție culturală inestimabilă a umanității. Tripolitania a aparținut succesiv fenicienilor, cartaginezilor, romanilor, arabilor, spaniolilor, cavalerilor de Malta, respectiv otomanilor. O istorie tumultuoasă ce a continuat în aceiași parametri și la început de secol XX.
Îmi îngădui, înainte de a trece la partea finală a acestei sumare prezentări istorice, să amintesc, în Libia de secol XIX/XX, apariția și manifestarea unei confrerii musulmane numite Senousi (Sanusiyya/Sanusis). Aceasta, întemeiată în anul 1837 de Sidi Muhammad ibn Ali al-Sanussi, a fost mai influentă în Cirenaica și a luptat împotriva puterilor europene prezente în acest spațiu (Franța - în zona sahariană din Algeria-Tibesti), Marea Britanie (Egipt), respectiv Italia (Libia). Este elocvent faptul că nepotul fondatorului confreriei Senoussi a devenit cel dintâi rege al primului regat libian independent (Idris I, 1951).
Începutul secolului XX a adus celor trei mari componente ale Libiei emergența și consolidarea colonizării italiene. Dintre acestea din urmă (Tripolitania, Cirenaica și Fezzan) - ultima, denumită Phazania de romani, a fost cucerită mai întâi de arabi la 666 d. Hr și succesiv de otomani (1842) respectiv italieni. (1912) După încheierea războiului italo-otoman (1911/1912) a urmat un proces de colonizare (italiană) finalizat în cursul deceniului al patrulea. Libia a fost integrată Italiei în anul 1939 sub impulsul mareșalului Badoglio, în contextul regimului fascist al lui Benito Mussolini (guvernator la fața locului fiind Italo Balbo). După tratatele de la Paris (1947), Organizația Națiunilor Unite a decis să recunoască independența Libiei „cel mai târziu în anul 1952”. O Adunare Națională l-a proclamat rege pe emirul de Cirenaica, Muhammad Idris al-Senoussi, sub numele de Idris I, iar noul stat și-a proclamat independența, cum am menționat, la 24 decembrie 1951.
Merită subliniat că Libia a devenit în martie 1953 membră a Ligii Arabe. De asemenea a găzduit pe teritoriul său baza militară anglo-americană denumită „Wheelus Field” (închisă în cursul anului 1967). Totodată, în termeni de evoluție statală, o mare importanță a avut-o reforma constituțională din 1963 prin care Libia a devenit un stat unitar compus din zece noi provincii. Odată cu independența sus-menționată (1951) și până la reforma constituțională amintită (1963) Libia a fost un stat monarhic format din trei provincii autonome. (Tripolitania, Cirenaica și Fezzan) Rezumând, abia odată cu anul 1963 Libia a devenit unitară.
Lovitura de stat de la 1 septembrie 1969, prin care ofițerii conduși de Muammar al Gaddafi (în vârstă de 27 de ani la acea dată) l-au înlăturat pe regele Idris I, a avut mai multe cauze: declinul colonialismului european (criza Suezului și eșecul intervenției militare anglo-franceze, 1956), ascensiunea lui Nasser (președinte al Egiptului) și afirmarea naționalismului arab, creșterea exponențială a importanței resurselor petroliere în economia mondială etc. Astfel se explică și primele decizii ale noului lider de la Tripoli (preluarea a 51% din capitalul băncilor străine, naționalizarea proprietăților străine în special italiene, creșterea prețului barilului de petrol brut).
Regimul Gaddafi, ce a durat aproximativ 40 de ani (1969-2011), a fost unul greu de comensurat prin dinamica și, dacă îmi este permis, originalitatea sa. Libia a pendulat, într-un mod periodic dar și destul de straniu între calitatea de paria al politicii internaționale respectiv un actor (un personaj central și regimul său) mai mult sau mai puțin frecventabil. Mă refer, în doar câteva exemple, la conflicte frontaliere cu Egiptul, cu Tunisia la golful Gabès, la intervențiile cu o eficacitate discutabilă din Uganda, Sudan și Ciad etc Poate și mai grav la sprijinul acordat terorismului internațional (atentatul de la Lockerbie însă exemplele sunt mult mai numeroase) ce a avut drept consecință raidurile aviației americane asupra Tripoli și Benghazi din 17 aprilie 1986. Alte gesturi cum ar fi expulzările în masă ale lucrătorilor tunisieni și egipteni - măsuri disproporționate față de statele în cauză sau declararea de către Consiliul de Securitate al ONU la 31 martie 1992 a embargoului aerian și militar alături de înghețarea bunurilor financiare libiene din străinătate, au accentuat izolarea liderului de la Tripoli și a regimului său. Ulterior, odată cu începutul secolului XXI, s-au creat premisele unei relative normalizări ce a avut la bază următoarele aspecte: Ambițiile lui Gaddafi de lider regional, contextul internațional, resursele solului și mai ales ale subsolului. Astfel se explică redeschiderea frontierelor cu Tunisia și Egipt, acordurile economice cu Italia și Germania, concesiile privind ancheta și suspecții atentatului de la Lockerbie, angajamentul Libiei (2003) de a lichida, sub control internațional, programele și facilitățile de arme chimice, biologice și nucleare inclusiv prin ratificarea „Tratatului de Interzicere Completă a Experiențelor Nucleare”, semnarea „Protocolului Adițional al Tratatului de Neproliferare a Armelor Nucleare”etc Trebuie menționate de asemenea redeschiderea ambasadei SUA la Tripoli în 2006 urmată de vizita Secretarului de Stat Condoleeza Rice (2008), alegerea lui Gaddafi, pentru un an, în calitate de președinte al Uniunii Africane, vizitele la Roma și Paris, preluarea, la 1 ianuarie 2008, pentru doi ani, a unui loc nepermanent în Consiliul de Securitate al ONU etc.
Pe plan intern lucrurile au stat cu totul diferit. Gaddafi a sugrumat orice opoziție, a instituit un regim ce, începând cu data de 2 martie 1977, a purtat numele de „Jamahiriya Arabă Libiană Populară Socialistă” (Jamahiriya însemnând, printr-un joc de cuvinte derivat din Jumhuriyya/Republică, „puterea maselor”; conform Jean-François Daguzan și Jean-Yves Moisseron. „La Libye après Kadhafi: essai de prospective géopolitique du conflit libyen”, Hérodote, vol. 142, nr. 3, 2011, pp. 78-97). Totodată s-a manifestat printr-o simulare a unei democrații directe (am putea spune chiar tip revoluție culturală), respectiv impunerea unei doctrine de stat (extrem de imprecisă și volatilă altfel). Aceasta a avut la bază „Charta puterii populare”, instituirea de comitete populare, omnipotența și omniprezența „Cărții Verzi”, scrisă de liderul libian, totul într-un amalgam politic-reprezentativ ce și-a propus să structureze o a treia cale în politică și, de fapt, în viața de zi cu zi. Din capitolele componente ale respectivei lucrări („Instrumentele guvernării”, „Parlament”, „Partide”, „Comitete Populare”, „Națiune”, „Familie”, „Minorități”, „Muzică și Artă”, „Educație” etc.), din considerente de spațiu, am să mă rezum doar la afirmațiile sale referitoare la reprezentativitatea democratică: „Este de necrezut că democrația ar trebui să însemne doar alegerea câtorva reprezentanți pentru a acționa în numele maselor. Aceasta este o structură învechită. Autoritatea trebuie să fie în mâinile tuturor oamenilor....Partidul este o formă contemporană a dictaturii....instrumentul modern al guvernării dictatoriale”.
Din multitudinea de surse bibliografice referitoare la epoca Gaddafi am selectat lucrarea lui Clémence Weulersse, „Histoire et révolution en Libye”, interesantă în a înțelege din interior argumentele și sursele de legitimitate ale Libiei lui Gaddafi. Acesta din urmă și-a propus ruptura radicală cu trecutul, rescrierea istoriei, căutarea unei legitimități prin evocarea, doar de la 1 septembrie 1969, a „luptei taților și înaintașilor noștri împotriva coloniștilor italieni”. Unul din ideologii regimului, Mohammed al-Jarari, în contextul reliefării diferitelor perioade istorice ale Libiei, a afirmat că „avem dreptul de a ne întreba unde este poporul arab libian în toată această istorie ce ar fi a sa?” Îndemnul a fost către distrugerea acestui blocus (denumit „hissar”) ce „separă un popor libian de istoria sa prin poduri între trecut, prezent și viitor”. Trecerea de la un statut istoric pasiv la unul mult mai vocal s-a evidențiat și atunci când liderul de la Tripoli a vorbit despre „lupta împotriva diviziunilor, a trădărilor”: „Trebuie să vă spun că trădătorii sunt o amenințare mai mare decât colonialismul pentru viitorul, libertatea și independența noastră. Trădătorii sunt aceia care au permis Italiei să intre în Libia”. Ca o ironie a istoriei, tocmai aceste diviziuni, persistențe ale diferitelor facțiuni tribale, reliefate de Olivie Paquette într-unul dintre studiile sale, au generat, și acestea, căderea regimului. Personalizarea acestuia din urmă și comportamentul de șef de clan al liderului de la Tripoli (originar din regiunea Syrte) au avut rolul lor în manifestarea unei ostilități la nivel comunitar și regional, în special în Cirenaica. Nu întâmplător revolta din 2011 a început la Benghazi, pentru că reforma administrativă din anul 1971 prin care s-au format provinciile („muhafadhat”), districtele („mudiriyyat”) și municipalitățile nu reușise să elimine sau să uniformizeze diferențele regionale.
Gaddafi a reprimat cu severitate orice formă de opoziție. Personalizarea la extrem a regimului politic nu a reușit însă decât până la un punct, iar contextul internațional și cel regional (așa-numita „primăvară arabă”) aveau să fie decisive. Dacă în anul 1993 revolta triburilor din centrul și estul țării (Warfallah) a fost înăbușită, arestarea la Benghazi (15 februarie 2011) a avocatului Fathi Tirbil (militant pentru respectarea drepturilor omului) a fost factorul declanșator al insurecției ce a cuprins rapid estul țării. Liderul libian a reacționat imediat și dur. Acțiunile de reprimare din El Beida, Derna și Benghazi au fost urmate de ofensiva trupelor loiale regimului și ocuparea orașelor Ras Lanouf, Ben Jawad, Brega, Adjabiya, controlul celui de al doilea oraș al Libiei (Benghazi, centru al revoltei) fiind iminent. Acesta a fost momentul marcat de cele două Rezoluții ale Consiliului de Securitate al ONU (1970 și 1973), dar și de dezertări ale unor apropiați din cercul politic și decizional al lui Gaddafi. Au fost autorizate operațiuni militare cu scopul de a neutraliza forțele libiene de represiune, a fost stabilită o zonă de excludere aeriană, a fost sesizată Curtea Penală Internațională, iar Libia a fost suspendată din Liga Arabă. Secretarul general al ONU Ban Ki-moon, la momentul adoptării Rezoluției 1973, a afirmat clar și fără echivoc determinarea comunității internaționale de a-și asuma responsabilitatea de protejare a civililor de propriul guvern: „Rezoluția autorizează utilizarea tuturor măsurilor necesare inclusiv înființarea unei zone de excludere aeriană în scopul de a împiedica producerea unor pierderi și mai mari și pierderea de vieți nevinovate”.
În data de 27 februarie 2011 s-a format CNT („Consiliul Național de Tranziție”), condus de fostul ministru al justiției, Mustafa Abdul Jalil. Primele lovituri aeriene executate de forțe aeronavale ale Franței și Marii Britanii (19/20 martie 2011) au lovit obiective din Tripoli, Misrata, Syrte, Benghazi. Rezoluția 1973, însă, nu a autorizat crearea unei forțe străine de ocupație (la sol), ci doar protejarea populației civile și limitarea la maximum a capacității represive a forțelor armate ale regimului Gaddafi. S-au înfruntat două tabere: cea loială liderului libian (alături de fiul său Saif al-Islam, respectiv șeful serviciilor de informații Abdallah al-Senoussi) și CNT ca nouă autoritate guvernamentală legitimă. Ofensiva finală a insurgenților (pe două direcții, spre Tripoli și spre Misrata) s-a soldat cu ocuparea capitalei la 21 august 2011. Inițial Gaddafi a reușit să scape din Tripoli însă a fost localizat, capturat și ucis cu brutalitate în regiunea sa natală de un grup insurgent (Syrte, 20 octombrie 2011). În aceste condiții dramatice a debutat un proces de tranziție politică marcat de o întrebare retorică, dar de atâtea ori emblematică în istorie, atunci când vorbim de regimuri dictatoriale ce nu lasă în urmă, din cauza propriilor politici de sugrumare a oricărei opoziții, nicio alternativă mai mult sau mai puțin perfectibilă: „Și după?”
Fatma Bendhaou, în articolul său din octombrie 2021, menționează succint cauzele instabilității libiene, cu consecințe dramatice asupra populației acesteia: Trecerea brutală și rapidă de la regimul personal al lui Muammar Gaddafi la o dezintegrare a statului ce a generat insecuritate; reactivarea rivalităților și resentimentelor tribale; apariția milițiilor înarmate; lipsa oricărui filtru, a unui control oricât de relativ din partea societății civile (sindicate, ONG) ce acum ar fi jucat un rol de mediere, de negociere, în sensul conservării unui statu quo până la cristalizarea unei noi guvernări; proliferarea necontrolată a armelor, în fine reafirmarea unei opoziții istorice între Tripolitania și Cirenaica, în care Benghazi (declanșator al insurgenței) a fost ostil de mai mult timp puterii exercitate de Tripoli.
Acesta este punctul de plecare al celei de a doua părți a articolului, iar tranziția libiană ce pare fără sfârșit are multiple cauze, dar și urmări. Întrebarea, cred definitorie pentru primii ani ai Libiei post-Gaddafi, a fost (și poate încă este) următoarea: Putem construi realmente și rapid un stat cu instituții, administrație și economie funcțională dacă la temelia sa nu există decât un vid de putere generat de dispariția liderului autocrat? Mai degrabă nu iar prima eroare a fost sistemul de vot, unul mixt prin care cele 200 de locuri ale noii Adunări Constituante ce urma să fie aleasă (anul 2012) au fost alocate independenților (120), respectiv partidelor politice (80). Instabilitatea a fost prima și cea mai importantă consecință. Pe primul loc, dar cu doar 39 de locuri, s-a clasat Alianța Forțelor Naționale, condusă de Mahmoud Jibril, unul din fruntașii Consiliului Național de Tranziție. O analiză interesantă asupra disensiunilor între Mahmoud Jibril („secular and western-oriented”), respectiv președintele CNT (Consiliul Național de Tranziție) Mustafa Abdel Jalil („conservative and more islamist”, fost ministru al justiției în anii Gaddafi), relevă deja disensiunile ce se vor adânci și perpetua, generând instabilitate atât la vârful statului, cât și în țară.
În data de 08 august 2012 președintele CNT a transferat puterea Congresului General Național, cu sarcina de a elabora o nouă Constituție. Instabilitatea însă s-a accentuat, influențată, după cum vom aprofunda mai departe, și de puteri străine. Miza era nu atât militară și ideologică (s-au întrepătruns armata libiană, milițiile tribale, grupările islamiste, mercenarii străini etc.), cât economică. Deținerea terminalelor petroliere se traduce prin putere, influență, bani etc. În anul 2014 fostul șef de stat major din armata libiană a regimului Gaddafi, generalul Khalifa Haftar, a declanșat operațiunea „Karama” („Demnitate”) împotriva militanților islamiști („Ansar al Sharia”) la Benghazi, afirmându-se ca un actor major pe scena politică și militară libiană. Alte episoade armate au avut loc la Misrata, aeroportul „Mitiga” din Tripoli sau golful Syrte, unde obiectivele principale au fost instalațiile petroliere de la Ras Lanouf și Al-Sedra.
ONU, printr-un reprezentant special al Secretarului General, a încercat să medieze constituirea unui guvern de uniune națională (acordul de la Skhirat/Maroc, decembrie 2015), respectiv Executivul condus de Fayez al-Sarraj și recunoscut internațional. Scena politică a fost și încă este una bicefală (Armata Națională Libiană condusă de generalul Haftar, cu centrul la Benghazi, și Guvernul Unității Naționale, condus inițial de Fayez al-Sarraj), aspect la care s-a adăugat intervenția mai multor state străine cu interese economice dar și politice directe. În mod gradual, Libia s-a transformat într-un teritoriu al înfruntărilor dintre tabere cu interese multiple. Există opinii ce definesc resursele și veniturile petroliere ca miză principală a conflictului între guvernul de la Tripoli (GNA) și Benghazi (ANL). Un actor important este NOC („National Libyan Oil Company”), compania națională ce gestionează exploatarea petrolului. Astfel se explică în bună măsură încercarea lui Haftar de cucerire, în anul 2019, a capitalei Tripoli. Operațiunea respectivă nu a fost una dedicată cuceririi propriu-zise a orașului („Tripoli nu era altceva decât o problemă ce se adăuga altora”) ci, mai degrabă, controlului Băncii centrale și al sediului NOC. Acesta din urmă s-ar fi tradus prin avantajul generat de deținerea totală a circuitului petrolier .
De asemenea, un alt autor, Mathieu Galtier, parcurge și profilurile statelor ce au interferat în criza libiană, operând o distincție între victoria insurgenților din 2011, rezultat al unei alianțe internaționale, respectiv dezvoltările ulterioare, prin participarea nu numai a statelor însele, ci și a unor actori externi (contractori, mercenari, militari privați):
- Turcia: Inițial a avut o atitudine rezervată, interesul său predominant fiind cel de business. În numele unui trecut comun (orașul Misrata a fost legat economic și istoric de „lumea otomană”), respectiv al unui interes mai mult sau mai puțin imediat al prezenței la masa negocierilor atunci când se va discuta despre reconstrucția Libiei, Turcia s-a erijat în protector al Tripolitaniei. Prim-ministrul GNA, Abdul Hamid Dbeibah, originar din Misrata, provine dintr-o familie cu relații economice cu Turcia. La toate acestea se adaugă și baza aeriană de la Watiya (27 km de frontiera libiano-tunisiană). Afirmațiile cercetătorului Jalel Harchaoui (Libye : le jeu sans fin des puissances étrangères | RFI SAVOIRS) sunt elocvente asupra intereselor și prezenței Turciei în acest areal: „Turcia este și va fi aici pentru niște ani. Ambițiile sale sunt înainte de toate economice și militare. Țara este într-o poziție financiară mai puțin favorabilă și aspiră rapid la obținerea unor contracte fructuoase în procesul de reconstrucție. Baza de la Watiya întărește prezența sa în Mediterana orientală”.
- Federația Rusă: A fost și este prezentă în Libia în primul rând militar (aerian și terestru) prin baza aeriană de la Ghardabiya, în regiunea Syrte dar și prin mercenarii din cunoscutul „grup Wagner” fondat de fostul ofițer rus de informații militare Dmitri Utkin, cu numele de cod „Wagner”. Totodată prezența rusă este și una economică iar aici menționez existența mai multor acorduri între Rosneft și NOC. Federația Rusă s-a situat de partea generalului Haftar, cu atât mai mult cu cât regiunea dominată de armata acestuia controlează aproximativ 80% din resursele petroliere ale țării. Situația este rezumată precis și pragmatic de analistul Tarek Megerisi: „Rusia, cu o strategie cinică, are tot interesul să conserve o Libia divizată. O Libia stabilă va însemna creșterea producției mondiale de petrol, în consecință scăderea prețului acestuia. Ori, fragila economie rusă ce depinde în bună măsură de comercializarea petrolului nu are nevoie de o nouă scădere a prețului barilului”. Se adaugă și ponderea sa militară, dar și votul său din Consiliul de Securitate al ONU, factor-cheie în inițiativele ulterioare de pacificare.
- Emiratele Arabe Unite: Motivele implicării acestui stat (titular al bazei militare de la Al-Khadim, 200 km de Benghazi) și susținerii generalului Haftar țin de opoziția categorică atât față de influența „Fraților Musulmani”, cât și de riscul de contagiune a mișcărilor contestatare de tip „primăvara arabă”: „Mohamed bin Zayed Al Nahyan își amintește că revoluția din Tunisia de la finalul anului 2010 a avut repercusiuni până în regatul Bahrain” .
- Italia: Poziția acestei țări s-a subsumat unui obiectiv prioritar: stoparea procesului migrator, acesta având consecințe directe și palpabile pentru sudul țării, fiind cunoscute imaginile din insula Lampedusa ale asediului uman ce a avut ca punct de plecare coastele litorale libiene. Poziția UE s-a armonizat treptat, iar conferința de la Berlin (ianuarie 2020) s-a concentrat asupra unei „foi de parcurs”, respectiv a „desemnării unui nou premier”. Consider importantă opinia lui Antonio Tajani, fost președinte al Parlamentului European, exprimată în cadrul unei conferințe susținute la Verona (la care am asistat personal - septembrie 2017), potrivit căreia singura soluție pentru a împiedica migrația din continentul african este deplasarea la fața locului a capitalului, antreprenorului și investiției europene, rațiunea fiind crearea de locuri de muncă și recalibrarea, în măsura posibilităților, a acestui uriaș dezechilibru ce generează, involuntar sau nu, migrația sus-menționată. Adăugând îndemnul expertului Tarek Megerisi („Europa să investească mai mult decât capital politic”), cred că aceasta este soluția, în pofida unei înghețări temporare cauzată de pandemia Sars-CoV-2. Până la o reflecție mai aprofundată asupra acestei opțiuni, trebuie remarcat și că implicarea italiană în Libia a fost marcată și prin semnarea unui acord privind instituirea unei comunicări operative, de către contraamiralul Placido Turresi (comandant al MIASIT Libia/„Misiunea Bilaterală Italiană de Asistență și Sprijin”), respectiv Natalina Cea, șef al EUBAM („Misiunea de Asistență la Frontierele UE în Libia’). Acordul se referă la aspecte legate de „securitate națională, gestiunea integrată a frontierelor, formarea Gărzii de Coastă libiene cu sprijin italian și spaniol. Ar trebui luate în seamă și ideile privind o atitudine concertate franco-italiană față de criza libiană. Asupra viziunilor diferite s-a scris foarte mult însă este cert că, până la valul migrator din insula Lampedusa, Italia nu a resimțit existența unei potențiale amenințări de sorginte radical-islamistă. Comunitățile străine din cele două țări nu sunt asemănătoare, imaginea „terorismului autohton”, redusă în Italia, fiind cu totul alta în Franța. În plus, relația fiecăreia dintre cele două state cu Egiptul este una diferită (a se vedea cazul Giulio Reggeni care a sensibilizat profund opinia publică italiană, dar și adversitatea profundă între organizația Frăția Musulmană și regimul Al-Sissi din Egipt). Obiectivele comune rămân însă, la final, cele al evitării cu orice preț a „sirianizării Libiei” (acestea au fost cuvintele ministrului francez Le Drian), al adoptării „soluțiilor politice incluzive prin dialog”, al „încetării ingerințelor externe”. Italia și Franța urmăresc deopotrivă „stabilitatea economică și politică a Libiei” (a se vedea co-prezidarea de către premierul Draghi a conferinței de la Paris).
Rezultatul, după ani de tulburări interne alimentate și de intervenții străine, este un stat lipsit de o osatură instituțională unitară dar și de o perspectivă clară. Un element pozitiv este medierea internațională, ce a adus cu sine o scădere a violenței precum și o conștientizare a necesității abordării și altor subiecte, dincolo de stabilizarea și pacificarea statului. Acesta poate fi un atu al omului politic Abdul Hamid Dbeibah, antreprenor și adept al unei economii care să nu se mai bazeze exclusiv pe resursele primare obținute din extracția petrolului (două treimi din PIB-ul național), chiar dacă Libia este a doua țară din Africa în privința rezervelor de petrol și deține 3% din rezervele mondiale. Prioritizarea inițiativei private în domeniul economic, precum și reliefarea continuei amenințări a insecurității sunt surprinse și în studiul realizat de ISPI, „Libia: un precario equilibrio politico”. Îmi permit să remarc că șeful Consiliului Prezidențial, Mohamed Al-Menfi, a fost ambasadorul Libiei la Atena iar Abdul Hamid Dbeibah a fost la rândul său șef al companiei de stat ce, în regimul Gaddafi, s-a ocupat de investiții și dezvoltare. As tfel, fenomen răspândit în societățile post-revoluționare, se confirmă faptul că o generație de lideri cu totul nouă are nevoie de timp pentru a se cristaliza și impune pe scena politică.Citeste continuarea articolului pe Contributors.ro
