Achiziția Twitter de către Elon Musk ridică o problemă foarte interesantă, politic și filozofic: libertatea de expresie devine o valoare de dreapta. Asta e ciudat, în condițiile în care acest principiu a apărut în Atena antică și a fost consacrat de Iluminiști ca un drept și un instrument democratic, anti-oprimare. Va renunța Musk la o parte din restricțiile de conținut ale Twitter? Poate. Dar dacă da, va crea ceva mai bun decât ceea ce e Twitter azi? Poate că nu.
Musk a declanșat un val de îngrijorare atunci când a menționat, în mod repetat, libertatea de exprimare ca principal motiv al achiziției sale. E de înțeles: acest drept (free speech, în engleză) e exact mantra celebrităților de dreapta, atunci când acestea își pun în circulație teoriile bazate pe „fapte alternative”, dezinformarea și propaganda, pe rețele.
În epoca Web 2.0, libertatea de exprimare a fost transformată în armă de destabilizare a alegerilor și a opiniei publice. Asta e un lucru știut. Cum de nu înțelege acest gen de îngrijorare cel mai de succes businessman din lume?
„Time Magazine” are un articol interesant pe această temă, conform căruia lui Musk îi pasă mai puțin de astfel de lucruri, din cauza formației pe care o are. „Titanii tehnologiei au adesea o înțelegere diferită a discursului decât restul lumii fiindcă cei mai mulți sunt ingineri, nu scriitori sau cititori, iar lipsa unei educații umaniste îi face mai puțin preocupați de nuanțele sociale și politice ale liberei exprimări”, scrie Charlotte Alter. Într-un sens, pentru ingineri și programatori, dezinformarea e tot informație.
Silicon Valley, care s-a născut dintr-un ADN contestatar, s-a considerat la origini o mișcare de potențare a maselor (relativ) educate. Și chiar este asta, în mare măsură. Așa că libera exprimare este o cauză seducătoare pentru mentalitatea Silicon Valley. Dar, în același timp, e seducătoare și pentru că e un principiu autosuficient, ca ideile primitive din matematică: ceva total conținut într-o formulă, pe baza căruia poți construi altceva, mult mai mare. Nimic complicat în sine.
*
S-a spus nu o dată că marea problemă a rețelelor sociale dominante de azi, ca Twitter sau Facebook, e că sunt în același timp platforme de exprimare și publisheri. Pentru nespecialiștii în media, publisherii sunt entități fizice sau juridice care își asumă răspunderea morală a conținutului pe care îl propun. La origine, platformele au fost construite pentru a permite și cataliza libertatea de exprimare. Sunt succesorii forumurilor phpBB, care la rândul lor se trag din Bulletin Board System-urile anilor ’80: comunicare și schimb de idei, pentru cât mai mulți. În ziua de azi, asta înseamnă că miliarde de utilizatori trebuie catalizați, le trebuie satisfăcute nevoile, cu funcționalități foarte diverse și o experiență de utilizare perfectă. Toate acestea permit exprimarea. Și, apropo, a permite exprimarea e exact ceea ce platformele își doresc din punctul de vedere al business-ului, fiindcă succesul se măsoară în numere foarte mari de utilizatori.
Știm însă unde duce asta. Toate funcționalitățile rețelelor, puterea lor de amplificare, pot fi – și sunt – folosite extins pentru propagandă și dezinformare. Iar asta creează nevoia moderării energice, dincolo de nivelul pe care îl cer legile democratice anti-discriminare și anti-incitare. Se justifică acest lucru, în principiu?
Atât Facebook, cât și Twitter, tind să găsească sugereze că da, ca dovadă decizii ca excluderea lui Donald Trump de pe ambele platforme sau sistemul de moderare stupid și lipsit de eficacitate pe care Facebook se tot chinuiește să îl pună la punct. Asta înseamnă că Facebook și Twitter au devenit altceva decât platforme de exprimare (total) liberă. Au devenit publisheri, fiindcă filtrează fake news și altele asemenea, măcar în intenție.
Platformele de exprimare liberă se ocupă, în mod tautologic, cu exprimarea liberă. Însă publisherii au altă răspundere: adevărul, sau cea mai bună aproximație posibilă a acestuia, în sensul definiției celebre a jurnalismului pe care a dat-o Phil Graham, „prima ciornă a istoriei”. Profesioniștii din media clasică știu foarte bine că orice canal media – fie el ziar, site de informație sau redacție TV de știri – are mecanisme solide și bine testate de selecție, care dau la o parte o mare parte din faptele și opiniile culese, pentru a construi un produs finit, ca ziarul de mâine sau jurnalul de seară. Din punctul lor de vedere, asta nu e deloc cenzură și nici vreun alt tip de limitare excesivă a liberei exprimări. Pentru ei, anularea contului de Twitter al lui Donald Trump e același lucru cu a lăsa pe din afara sumarului acuzațiile discutabile ale oricărui politician, cu excepția proporțiilor. Cu cât canalul media respectiv are o reputație mai bună și e mai serios, cu atât mai puțin el va distribui opinii discutabile și fapte neverificate.
Ne place sau nu, în ultimul timp media clasică a devenit un mecanism de selecție, o sită care oprește irelevanța, părtinirea și dezinformarea, mai degrabă decât o trambulină pentru lansarea unor adevăruri noi și cutremurătoare. Jurnalismul investigativ și comentariile de foarte bună calitate există în continuare în ziarele de azi. Dar avem mult mai puține știri, în sensul originar, de fapte cu totul noi. Cele mai multe dintre acestea vin de undeva: de pe rețelele sociale sau din comunicatele de presă. Sunt doar verificate, completate și contextualizate de jurnaliști.
S-a spus deja nu odată că redacțiile profesioniste au pierdut monopolul informației. Există mai puține „exclusivități”. Jurnaliștii nu mai sunt vânători-culegători, ci agricultori de informație. Așa-numitul curation (activitate curatorială), dar și agregarea de informație și contextualizarea acesteia devin în ziua de azi mai importante decât știința de a pescui fapte noi, extraordinare, din neant.
Orice tip de agricultură conține un procent important de plivire a buruienilor, de combatere a dăunătorilor. Toate acestea contează mult mai tare decât știința de a culege planta nutritivă, care e la îndemână. În orice caz, mai tare decât conta în epoca vânătorilor-culegători. Așa că profesioniștii media de azi sunt mai înclinați și pregătiți să respingă informația decât în vremurile când trebuia s-o vâneze. Nu că totul ar fi propagandă sau dezinformare, cantitatea de informație disponibilă e pur și simplu mult mai mare decât în trecut. Iar cea mai mare parte e irelevantă pentru public. Și toate acestea se găsesc pe ecranele jurnaliștilor: în email-uri oficiale, video-uri lansate de politicieni și companii, pe rețele sociale. Ceea ce contează e să creezi ceva cu sens din toate acestea, aruncând grosul irelevant, și să-l creezi la dimensiunile atenției umane. Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
