Economist celebru, aflat preț de zece ani printre cei mai apropiați consilieri ai fostului președinte al Republicii Franceze, François Mitterrand, fondator a patru mari instituții internaționale (Action Contre la Faim, Eureka, Positive Planet și Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare) Jacques Attali este deopotrivă autor al unor cărți de mare impact. Dintre care o consistentă parte au fost traduse și în limba română, grație eforturilor unor edituri cu mare expunere. Precum Univers și Polirom. Amintesc aici volume importante precum Istoriile alimentației, Scurtă istorie a viitorului, Evreii, lumea și banii. Scurtă istorie economică a poporului evreu sau Cum să ne apărăm de crizele viitoare.
În 2021 lui Jacques Attali îi apărea la prestigioasa editură Fayard (de fapt, Arthème Fayard- devenirea/supraviețuirea marilor case de editură din Franța ar putea fi, în opinia mea, un posibil și ofertant subiect de investigație), volumul Histoires des médias. Tradusă în limba română de Magda Jeanrenaud (căreia, reamintesc, îi datorăm, între altele, și versiunea în românește a uneia dintre cele mai frumoase cărți ale secolului trecut- Discursul amoros al lui Roland Barthes), cartea lui Attali a ajuns cu o remarcabilă promptitudine și la dispoziția cititorului român. Versiunea românească se cheamă Istoriile mass-mediei, poartă subtitlul De la semnalele cu fum la rețelele de socializare și dincolo de ele și a văzut lumina tiparului în colecția Plural M a editurii ieșene Polirom.
Trec acum peste controversa legată de formula corectă – rețele de socializare sau rețele sociale?- observ însă că în franțuzește termenul histoire înseamnă deopotrivă și istorie, și poveste. Or, cartea lui Jacques Attali exact aceasta este. Un volum situat la jumătatea distanței dintre istorie și poveste. Om al cifrelor, Attali a pornit la lucru servindu-se de o documentare extrem de riguroasă. În ediția românească găsim vreo 60 de pagini ce conțin anexe, bibliografie detaliată plus un extrem de util și de valoros indice de nume. Trecerea în revistă a istoriilor massmediei, istorie care începe undeva cu vreo 30.000 de ani înainte de Christos, este făcută și cu implicare subiectivă, pe alocuri chiar și cu umor, detalii și strategii de scriitură și de argumentație de natură să facă lectura agreabilă.
Volumul pornește de la premisa că, încă de la începutul existenței sale ființa umană a dorit să știe, să fie informată, să aibă habar ce i se întâmplă și măcar o idee despre ceea ce i-ar putea rezerva viitorului. La începuturi i-au fost de mare folos apariția calului, a roții și a scrisului. Pe urmă suporturi precum papirusul sau hârtia. Încă și mai târziu i-au venit în sprijin inventarea tiparului, a ziarelor, a ideii de presă, a agențiilor de presă, a telegrafului, a telefonului, radioului, a cinematografului, a televiziunii. A meseriei de ziarist profesionist. Și, în fine, inventarea internetului și a rețelelor sociale.
Dorința oamenilor de a ști nu a fost pe placul claselor sus-puse care au dorit să își conserve monopolul informației. Așa s-a zămislit cenzurarea scrisorilor, a poștei, a informațiilor. Așa se explică de ce la începuturi radioul și televiziunea au fost monopol de stat. Așa se explică și de ce unul dintre primele obiective ale regimurilor totalitare este acela de a controla la sânge presa. Ca și pe cei care o fac. “Dacă scap presa de sub control, nu rămân nici trei luni la putere”, ne reamintește Jacques Attali că ar fi exclamat Napoleon și tot Împăratul i-a recomandat ministrului Poliției să îi țină sub aprig control pe ziariști. “ Nu voi tolera nici o clipă ca ziarele să spună ceva împotriva intereselor mele”.
Multă vreme clasele conducătoare au avut parte de informații în vreme ce clasele conduse doar de vești. Indiciu clar că fack news-urile există de când omenirea, nefiind nici pe departe o invenție a zilelor noastre. La fel cum nu este nici cenzura. Iată, de pildă, învățătura napoleoniană a fost bine asimilată de totalitarismele și de dreapta, și de stânga, chiar și de cele cu poleială fals democratică. Acum, când scriu, îmi revine în minte momentul în care Ion Iliescu încă nu ales în fruntea Statului român după evenimentele din Decembrie 1989, ci numai președinte al FSN, se străduia să ne explice de ce nu este posibilă nu doar existența în România a televiziunilor independente, ci și reluarea emisiunilor canalului 2 al TVR. Sau de ce puterea nou instalată se străduia să pună căluș la gura României libere și a altor organe de presă ce îi dezvăluiau adevărata natură. Îmi reamintesc și de ce același Ion Iliescu se făcea că laudă programele Europei Libere în românește, însă numai cele de până în decembrie 1989, nu și cele de după Revoluție care îi erau net defavorabile.
Fake- news-urile au existat, cum spuneam, de când lumea și pământul. Ele s-au intensificat însă odată cu apariția internetului și, mai apoi, a rețelelor sociale. Iar câtă vreme aceste rețele nu vor fi decât gazdă și nu generatoare de conținut, adică responsabile cu adevărat, adică învestite cu o responsabilitate asumată faț de ceea ce se rostogolește în spațiul public, nici vorbă să existe nici cea mai mică șansă ca lucrurile să se amelioreze. Unde mai pui că omului a ajuns să-i placă nu doar să fie informat, ci și să i se spună și ceea ce vrea să audă. Ceva de genul minte-mă și spune-mi vorbe dragi.
În ultimele pagini ale cărții Jacques Attali încearcă să prevadă viitorul radioului, al presei scrise, al televiziunii și al rețelelor sociale. Dar și al calității presei ori al profesiunii de ziarist. Concluziile nefiind chiar foarte optimiste, după modelul lui Cernișevski, preluat mai apoi de Lenin, Attali se întreabă ce-i de făcut?. Dă sfaturi, propune soluții, fără a fi chiar foarte optimist în privința respectării lor.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contribuotrs.ro
