Noțiunea de „geopolitică a religiei” are două înțelesuri complementare: pe de-o parte, este vorba de utilizarea mijloacelor politico-militare în vederea atingerii unor obiective religioase (impunerea în rândurile populației a unei anumite religii, cucerirea unui loc sfânt, etc.) iar, pe de altă parte avem utilizarea discursului religios și exploatarea sentimentelor religioase ale oamenilor în vederea atingerii unor obiective geopolitice, de acumulare de putere. Nu este deloc ușor să distingi între cele două aspecte, care de fapt coexistă în cadrul unui fenomen în desfășurare. Mereu au fost (și vor fi) oameni care vor vedea în primul rând scopurile religioase, în timp ce alții se vor folosi de ocazie pentru a-și atinge obiective de natură politică.
Pentru adepții comunismului lucrurile erau clare: de-a lungul istoriei, religia a fost o iluzie, de care puternicii lumii s-au folosit ca de un văl, aruncat peste ochii celor ignoranți, pentru a acumula în voie bogății și putere. Din acest punct de vedere, o geopolitică a religiei din perspectivă comunistă nu ar avea decât al doilea înțeles, menționat mai sus. Aceiași comuniști au pretins că au rupt vălul ignoranței, propovăduind o nouă viziune, o ideologie eliberatoare pentru întreaga umanitate. Pentru ca acțiunea de eliberare a lumii să aibă loc în mod organizat, s-a creat Internaționala a III-a comunistă (Cominternul), cu sediul la Moscova. Se pretindea că nu poate exista partid comunist care să nu fie membru al Cominternului, iar ca un partid să fie membru al Cominternului trebuia să respecte cu strictețe indicațiile Moscovei, care stabilea ora exactă în ceea ce privește ortodoxia comunistă. Treptat, lumea a început să se întrebe: prin Comintern Moscova sprijină emanciparea lumii în spirit comunist, sau de fapt Moscova de folosește de mișcarea comunistă internațională pentru a-și atinge obiective proprii, geopolitice, care au prea puțin în comun cu idealul generos afirmat public? Compromis de instrumentalizările evidente generate de către Kremlin, care conduseseră la ideea că partidele comuniste din restul lumii sunt simple instrumente ale intereselor sovietice, Cominternul a fost oficial desființat în 1943, fiind înlocuit cu o structură considerată mai flexibilă, Cominformul, în care, chipurile, exista egalitate între partidele comuniste. A fost însă de ajuns ca liderul iugoslav, Tito, să iasă din front, pentru ca el să fie tratat ca un veritabil eretic, iar furia blocului comunist controlat de către URSS să se reverse ani la rândul asupra Iugoslaviei. Cominternul și alte structuri de acest gen au fost, prin urmare, instrumente excelente de proiectare în lume a influenței Moscovei, mult dincolo de granițele sovietice, fapt care a creat avantaje însemnate de natură geopolitică, mai ales în termeni de soft power. Însă ideea comunistă nu a fost singura exploatată de către liderii bolșevici.
În luna decembrie 1940, la câteva luni de la ocuparea Basarabiei și a nordului Bucovinei, își făcea apariția la Chișinău un arhiereu rus, care s-a prezentat drept Alexie de Tula, care a pretins să reorganizeze Biserica Ortodoxă din Basarabia, până atunci aflată sub autoritatea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, pentru a o aduce sub omoforul sinodului de la Moscova. Lucrul acesta poate părea foarte straniu, dacă știm că atunci în URSS campania ateistă era la apogeu, iar la acel moment sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse practic nu mai exista, majoritatea absolută a ierarhilor fiind uciși sau în închisoare. De asemenea, serviciile represive sovietice trecuseră la arestarea preoților basarabeni care nu apucaseră să se refugieze dincoace de Prut. Ce rost avea să mai vină un ierarh să reorganizeze în Basarabia o biserică care, oricum, urma să fie distrusă în foarte scurtă vreme? După cum am spus deja, bolșevicii s-au delimitat cu oroare de religie, considerată expresie a unei etape revolute, de ignoranță, din istoria umanității și menținută artificial în societate de către clasele exploatatoare ca instrument de exploatare. Biserica Ortodoxă Rusă, în particular, era asociată cu țarismul și trebuia să dispară asemeni tuturor rămășițelor vechii orânduiri. Cu toate acestea, liderii sovietici și-au dat seama că religia și cultele pot fi exploatate ca instrumente de soft power, mai ales în relațiile internaționale, consolidând influența Moscovei în lume. De aici, această dualitate a puterii sovietice în ceea ce privește religia: pe de-o parte persecuție, pe de altă parte instrumentalizare în vederea atingerii unor obiective de natură geopolitică.
Biserica Ortodoxă Rusă în anii regimului bolșevic
Odată cu instaurarea puterii bolșevice, Biserica Ortodoxă Rusă a intrat în zodia persecuțiilor. Profitând de căderea regimului țarist (februarie 1917), Biserica Ortodoxă Rusă se reorganizase, alegând un patriarh, pe Tihon, după ce, de la Petru cel Mare, avusese în frunte un funcționar civil. În martie 1918, Tihon afirma: ,,Nu ne revine nouă să judecăm puterea pământească: orice putere îngăduită de Dumnezeu va vedea coborând asupra ei binevoirea noastră, dacă ea se va dovedi cu adevărat «slujitoare a lui Dumnezeu spre binele celor cârmuiți » (Romani, 13,4)”. Cuvintele sale nu au fost deloc bine primite de către bolșevicii care tocmai preluaseră puterea, prin lovitura de stat din 7 noiembrie 1917, aceștia începând rapid persecuțiile antireligioase.
Marea foamete din 1921 – 1922 a fost o excelentă ocazie pentru bolșevici în a organiza o represiune pe scară largă a cultelor religioase. Patriarhul Tihon a adresat în august 1921 un apel Bisericii ruse (și de asemenea bisericilor străine) în vederea strângerii de fonduri pentru înfometați. Pentru a priva biserica de capitalul moral care l-ar fi dobândit în urma acestei acțiuni, guvernul emite un decret prin care se confiscau toate odoarele bisericilor. Dorind să evite dispariția unui imens patrimoniu cultural, Patriarhul Tihon a solicitat ca odoarele utilizate în mod nemijlocit la actul liturgic să fie păstrate, valoarea lor urmând să fie răscumpărată de către credincioși. Guvernul s-a folosit de afirmațiile patriarhului ca pretext pentru a declanșa o campanie intensă împotriva Bisericii, acuzând-o de reacționarism și de refuzul de a ajuta pe cei aflați în suferință. Chestiunea odoarelor bisericești a permis guvernului ca pentru prima oară să intenteze procese publice clericilor de vază, printre victime aflându-se și mitropolitul de Petrograd (Leningrad), Veniamin, care a fost condamnat și împușcat cu mai mulți colaboratori ai săi
Însuși patriarhul Tihon a fost arestat pe 9 mai 1922, stând în închisoare mai bine de un an. Eliberat în cele din urmă, Patriarhul își recunoștea „greșelile trecutului” și se angaja să nu mai critice actele guvernului sovietic. După moartea lui Tihon ziarul „Izvestia” publica un ,,testament”, prin care Patriarhul recunoștea noul regim, exprimându-și în același timp speranța că se va permite bisericii să educe copiii în spirit religios, școlile teologice să funcționeze normal iar publicațiile religioase să apară în mod regulat. Problema autenticității „testamentului” va suscita discuții extrem de aprinse și va crea premisele ca o mare parte din emigrația rusă să nu mai recunoască autoritatea canonică a urmașilor lui Tihon.
În anii în care au urmat, mii de preoți și monahi au fost uciși sau aruncați în închisoare, doar câțiva ierarhi au supraviețuit în libertate iar structurile ecleziastice au fost practic desființate.
Însă, odată cu atacul german din vara anului 1941 și marile înfrângeri din prima parte a războiului, Stalin își amintește brusc de „Maica Rusie” și de biserică ca factor mobilizator al populației. Ierarhii supraviețuitori sunt adunați la Kremlin, se reconstituie oficial un sfânt sinod și se alege un patriarh, în persoana mitropolitului Serghie. Se redeschid lăcașele de cult iar biserica primește resurse pentru a-și transmite mesajul în rândul populației (ironia sorții a făcut ca bunurile primite să fie cele alocate mișcărilor și publicațiilor ateiste). Efectul este formidabil, bisericile sunt pline, iar oamenii sunt îndemnați să se încreadă în Dumnezeu, în Stalin și în victorie, ierarhii nepregetând să susțină justețea „Marelui Război pentru Apărarea Patriei”. Ierarhii ruși a adresat mesaje inclusiv soldaților români, aliații Germaniei, amintindu-le că românii și rușii au aceeași credință, deci nu trebuie să lupte unii cu alții.
Foarte important, după ce obiectivele de politică internă și externă din timpul războiului care necesitau implicarea Bisericii Ortodoxe Ruse au fost în mare parte atinse, conducerea sovietică a considerat că viața religioasă a renăscut în URSS într-un mod profund nesănătos și periculos, astfel încât s-a început o nouă campanie ateistă, extrem de virulentă, fiind din nou arestați ierarhi și clerici ortodocși.
Refacerea structurilor Bisericii Ortodoxe Ruse a avut și alte rațiuni. Inamicii URSS au prezentat campania lor drept un adevărat război sfânt îndreptat împotriva comunismului ateu, puterile Axei având grijă să restaureze viața religioasă în teritoriile ocupate. Cu acest prilej, au existat ierarhi ortodocși, supraviețuitori ai masacrelor bolșevice, care au trecut de partea ocupantului. Așa s-au înființat/reorganizat în zona Ucrainei și Bielorusiei structuri ecleziastice diferite de Sinodul de la Moscova care, ulterior, odată cu retragerea forțelor Axei, s-au constituit în biserici ale exilului.
Un alt motiv l-a reprezentat activitatea Vaticanului în Europa de Est, acesta încercând să creeze un baraj în fața înaintării bolșevice, prin crearea unui front comun al statelor catolice și ortodoxe din regiune. Papa devine pentru Stalin aliatul numărul unu al „imperialismului” american. Pentru a-l combate, după ce armata sovietică se instaurează peste o bună parte a Europei, Stalin forțează desființarea Bisericilor greco-catolice și, cum în zona de influență sovietică se aflau majoritatea bisericilor ortodoxe, el preconizează o adevărată „Internațională” ortodoxă, patronată de Patriarhia rusă, care să se constituie într-o contrapondere la Biserica Catolică, „Internațională” care să promoveze pe plan extern interesele URSS și ale lagărului comunist. Principala misiune a bisericilor (nu doar a celor ortodoxe, dar a tuturor cultelor) din lagărul sovietic, în primii ani ai Războiului Rece, a fost „lupta pentru pace”, care însemna denunțarea neobosită a faptului că Occidentul vrea război în timp ce lagărul sovietic dorește pacea („URSS bastionul păcii e”). După cum se poate observa lesne, tema a revenit în aceste zile, conducătorii politici și religioși de la Moscova acuzând Occidentul (în special Statele Unite) de dorință de expansiune fără limite, fapt care a obligat Rusia să organizeze „operația militară specială” în Ucraina (care, astfel, ar fi de fapt o acțiune de autoapărare!).
În afara zonei de influență sovietică a rămas patriarhul de la Constantinopol, care a fost prezentat permanent drept o persoană supusă intereselor americane. În aceste condiții, noul lider al lumii ortodoxe trebuia să fie patriarhul rus, fapt care s-a încercat a fi confirmat printr-o conferință panortodoxă la Moscova, în 1948.
Rivalitatea Moscova-Constantinopol
De fapt, rivalitatea dintre Constantinopol și Moscova, veche de secole, doar intrase într-o nouă etapă. În condițiile destrămării Imperiului rus după primul război mondial, multe teritorii, cu o populație ortodoxă numeroasă, intraseră în componența a noi state. Cum situația în ceea ce privește situația cultelor în URSS era cea descrisă mai devreme, credincioșii ortodocși aflați în afara statului sovietic au solicitat Patriarhiei ecumenice recunoașterea autocefaliei, așa născându-se noi structuri ecleziastice ortodoxe în Polonia, Finlanda, Estonia, etc. Guvernul sovietic a impus Bisericii ruse (pe care, în același timp, o persecuta) să nu recunoască noua realitate și să considere pe mai departe zonele respective drept teritoriu canonic al Bisericii Ruse. După reocuparea unor teritorii, în urma celui de-al doilea război mondial, o parte din aceste biserici au fost (re)înglobate în cadrele Patriarhiei ruse, iar ortodocșii care au rămas în afara granițelor sovietice, dar despre care se considera că sunt legați istoric de Patriarhia de la Moscova, au trebuit să solicite de la aceasta o nouă autocefalie, cea acordată de Constantinopol nefiind considerată valabilă.
În 1923 are loc la Constantinopol Sinodul pan-ortodox convocat de către patriarhul ecumenic Meletie Metaxakis, foarte deschis colaborării cu alte biserici creștine, în special cu Biserica Anglicană. La acest sinod s-a pus problema „modernizării” Bisericii Ortodoxe, printre chestiunile discutate fiind și cea a îndreptării calendarului. Se știe că această îndreptare a produs mari frământări în lumea ortodoxă, apărând curentul calendarist, ai cărui aderenți au continuat să urmeze vechiul calendar iulian și să considere restul bisericii ca fiind schismatică. Printre adepții greci ai acestui curent, Meletie este perceput ca un diavol care a tulburat biserica. Este momentul care deschide, în unele medii ortodoxe radicale, opoziția la „ecumenism”, „globalizare” și, în general, la orice formă de modernitate. Meletie a trebuit să părăsească scaunul patriarhal de la Constantinopol, ajungând patriarh al Alexandriei. Din această poziție, el inițiază o acțiune misionară intensă în Africa subsahariană, punând bazele unei biserici ortodoxe în această parte a lumii, care, recent, a devenit ținta Patriarhiei ruse, prin crearea așa numitului Exarhat african, o structură bisericească supusă Moscovei, prin care se caută ruperea unei părți a clerului și a credincioșilor de patriarhia Alexandriei, ca represalii pentru că aceasta a sprijinit autocefalia bisericii din Ucraina.
Biserica rusă, date fiind condițiile obiective, nu a luat parte la sinodul din 1923. Cu toate acestea, ea s-a poziționat ferm pentru păstrarea vechiului calendar, punându-se în opoziție din nou cu Constantinopolul. După cum se știe, în România, Biserica Ortodoxă a impus calendarul îndreptat, fapt care a stârnit reacții de împotrivire, mai ales în zona Moldovei, revoltele fiind stimulate de agenți sovietici veniți de peste Nistru, care se foloseau de problema religioasă pentru a destabiliza România. Cum a fost ocupată Basarabia în 1940 s-a și introdus în biserică „stilul vechi”, ca o altă formă de diviziune ale celor două maluri ale Prutului. Disputele teologice și ecleziologice deveniseră pentru puterea sovietică pretexte excelente pentru a genera crize.
Revenind la situația de după 1948, „Internaționala ortodoxă” creată de Moscova și-a continuat misiunea până la începuturile Conciliului Vatican II, care-și propunea o reînnoire a Bisericii Catolice, precum și inițierea unui dialog cu Biserica Ortodoxă, în vederea anulării disputelor din secolele trecute. Foarte mulți din acea epocă au văzut în dialogul dintre catolici și ortodocși o formă de apropiere între părțile lumii, sfâșiate de realitatea Războiului Rece. De altfel, mișcarea ecumenică, în care erau implicate toate cultele creștine, mai mult sau mai puțin, se dezvoltase după Primul Război Mondial tocmai ca un răspuns creștin la ororile războiului, promovând pacea și apropierea între oameni, în numele lui Iisus Hristos.
Partenerul de dialog al Bisericii catolice în tot acest proces de apropiere, încheiat cu ridicarea reciprocă a anatemelor pronunțate în 1054, a fost patriarhul ecumenic Athenagoras, care a căutat să antreneze în proces și bisericile ortodoxe din lagărul comunist. Cum lumea intra în perioada de coexistență pașnică, prin slăbirea tensiunilor din anii ‘50, iar patriarhul ecumenic nu putea fi lăsat să negocieze singur în numele Ortodoxiei, Moscova a acceptat ca reprezentanți ai lumii ortodoxe de dincoace de Cortina de Fier să ia parte, ca observatori, la lucrările conciliului Vatican II și să participe activ la întâlnirile pan-ortodoxe de la Rhodos (1963, 1964) și de la Chambessy (1968).
Cum a fost subminat Sfântul și Marele Sinod Pan-ortodox din Creta (2016)
La Chambessy, în Elveția, se structurează un centru coordonat de Patriarhia ecumenică, unde se adună reprezentați ai tuturor bisericilor ortodoxe, scopul acestora fiind să pregătească documentele pentru un viitor „Sfânt și mare Sinod ortodox”, care să continue tradiția sinoadelor ecumenice și să rezolve marile probleme ale ortodoxiei secolului XX. Cu alte cuvinte, din 1978 până în 2016, s-au tot discutat teme și pregătit documente pentru marele sinod. Evident, pe o durată atât de lungă, unele teme au devenit caduce, altele au căpătat alte semnificații în funcție de noile contexte istorice, iar între reprezentanții diverselor biserici autocefale au existat permanent neînțelegeri de natură teologică, în multe cazuri în spatele disputelor teologice ascunzându-se de fapt interese politice.
Cu toate acestea, patriarhul ecumenic Bartolomeu, care a fost implicat de când era simplu arhiereu în acest proiect, a insistat ca documentele pregătitoare să fie finalizate și discutate în diverse conferințe preconciliare, pasul penultim înaintea marelui sinod fiind sinaxa întâistătorilor bisericilor ortodoxe autocefale, din februarie 2016, de la Chambessy. Erau 10 documente care trebuiau analizate, pe patru teme nu s-a reușit consensul și au fost abandonate, urmând ca la sinod să se discute doar cele șase documente acceptate de către toți delegații.
Dar, cu puțin înainte de începerea Marelui Sinod, Biserica bulgară, a Antiohiei și a Georgiei s-au retras, sub diferite pretexte, astfel că Biserica rusă, constatând retragerea acestor biserici, s-a retras și ea, considerând sinodul drept nereprezentativ. În cele din urmă, acesta s-a ținut, într-o manieră restrânsă, însă impactul său s-a diminuat considerabil. Unii spun că cele trei biserici au fost stimulate de către Moscova pentru a se retrage, astfel încât Biserica rusă să nu iasă în față ca principală inițiatoare a „sabotajului”. Prin această manevră autoritatea Patriarhului ecumenic a fost subminată.
Apoi, documentele semnate la Creta au fost atacate sistematic, chestiunea pe care s-a bătut monedă cel mai mult fiind relațiile cu celelalte biserici creștine. S-a făcut apropierea dintre documentele de la Creta și cele adoptate în timpul conciliului de unire de la Florența din secolul al XV-lea, ierarhii semnatari fiind considerați schismatici și chiar apostați, iar cei care nu au semnat documentele au fost comparați cu Marcu al Efesului, ierarhul care s-a opus categoric înțelegerilor de la Florența. Toate aceste lucruri au stimulat opoziția grupărilor care de mai multă vreme se opuneau ierarhiei canonice din țări precum Grecia sau România, apărând însă și grupări noi, de „nepomenitori” ai ierarhiei legiuite. Toți aceștia tind să-l considere pe patriarhul Bartolomeu eretic iar pe patriarhul Kirill drept liderul adevărat al lumii ortodoxe. De aceea, unii s-au întrebat dacă în spatele neparticipării Bisericii ruse în Creta și a poziției adoptate ulterior de aceasta cu privire la documentele sinodului (pe care, la întâlnirile pregătitoare, le acceptase) se află nu rațiuni teologice, ci ele reprezintă doar un pretext, pentru a submina poziția Patriarhului ecumenic, într-o luptă pentru jurisdicție asupra lumii ortodoxe, dintre care cea mai spinoasă chestiune este Biserica Ortodoxă din Ucraina.Citeste continuarea pe Contributors.ro
