Adevărat până la cea din urmă virgulă tot ceea ce scrie Gabriel Liiceanu în Scurtul cuvânt înainte la cartea Emiliei Șercan Cazul Ponta: Reconstituirea celui mai infam plagiat din istoria României (Editura Humanitas, București, 2022). Volumul se citește pe nerăsuflate, asemenea unui roman ori precum o scriere SF. Și aceasta fiindcă este de-a dreptul incredibil cât de numeroase mecanisme complicate s-au pus în mișcare ori chiar au fost anume inventate pentru a mistifica, acoperi, supune reinterpretării, minimalizării ceea ce era de domeniul evidenței. Și anume că numitul Ponta Victor Viorel nu avea nimic în comun cu teza de doctorat intitulată Curtea Penală Internațională susținută miercuri, 15 iulie 2003 în sediul Facultății de Drept a Universității din București.
În cele mai bine de 250 de pagini ale cărții, Emilia Șercan demonstrează fără putință de tăgadă faptul acesta. Dar și că plagiatul, dacă plagiat a fost (eu cred pe mai departe că a fost chiar mai rău decât atât și anume că cel al cărui nume figurează pe coperta tezei doar a plătit ceea ce altcineva a plagiat și aceasta fiindcă plagiatul presupune totuși o oarecare muncă pe care cel ce s-a autocaracterizat drept nerăbdător nu a putut și nici nu a vrut să o facă), nu este nici pe departe o problemă personală. Un simplu accident biografic. Ci o chestiune de securitate națională. Indiferent dacă cel ce îl făptuiește se află sau nu într-o înaltă poziție din ierarhia Statului român ori o ființă oarecare.
Detaliul că dezvăluirea furtului comis de dl. Victor Ponta s-a produs în complicatul an 2012 (complexitatea este explicată cu lux de amănunte în carte), la foarte puțină vreme după ce încă foarte tânărul președinte al PSD a devenit premierul României, amănuntul că cel sau cei ce au furnizat informația compromițătoare prestigioasei reviste Nature s-ar fi aflat sau nu în preajma Cotroceniului și a ocupantului lui din acea vreme contează foarte puțin. Contează că în numai câteva zile s-au făcut praf instituții, organisme ale Statului român care au fost desființate eminamente pentru motivul că reprezentau primejdii și obstacole pentru plagiator. Contează că înalți demnitari, miniștri, conducători de instituții sau de institute au siluit ori au abrogat legi sau au pozat în inocenți. Contează că s-a încercat să fim luați de proști, duși cu zăhărelul, făcuți să credem că reguli și bune practici ce existau de când lumea și pământul, precum aceea a obligativității citării riguroase a surselor în orice lucrare științifică, ar fi ceva de dată recentă. Adică inventate numai după ce dl. Ponta a devenit dottore. Contează că mult, mult prea multe voci, s-au înfrățit într-un afon, scandalos canon al minciunii. Că universitari pretins de soi, experți în Drept, la rândul lor doctori și conducători de doctorate s-au dat de ceasul morții spre a ne convinge că recursul la atât de banalele ghilimele s-ar fi inventat doar ieri sau, cel mult, alaltăieri. Așa că dl. Victor Viorel Ponta nici usturoi nu a mâncat, nici gura nu-i miroase.
Atât de ștersul și agramatul profesoraș și agitat sindicalist șef Liviu Pop, ajuns prin concurs de împrejurări și apartenență de partid ministru interimar al Educației (pe urmă respectivul a fost reuns în post), s-a înfrățit în timp cu aparent mult mai serioasa Ecaterina Andronescu sau cu insul cu morgă de respectabil om de laborator Sorin Câmpeanu spre a ascunde sub preș gunoiul nu doar din ograda lui Victor Ponta ci din întreg ansamblul vieții academice românești. Doamna Andronescu a spus, a repetat până la sațietate că ea respectă strict legea, numai că și-a aplecat urechea doar la sunetul acelor acte normative făcute în folosul șefului ei de partid. Domnul Sorin Câmpeanu a făcut aproximativ același lucru. Poate doar cu ceva mai mult succes și considerabile beneficii pentru cariera lui viitoare de vreme ce renumitul traseist politic este și astăzi parlamentar și ministru. Validat în funcție chiar de președintele Klaus Werner Iohannis. Același care, în campania electorală din 2014, condamna sau mima că ar condamna ferm practica furtului intelectual. Poveste ce însă nu l-a împiedicat ca, doar câțiva ani mai târziu, să accepte învestirea unui alt premier cu exact aceleași metehne ca dl. Victor Ponta. Pe dl. Mihai Tudose. Și astăzi să ne îmbrobodească cu povestea cu România educată, un proiect de țară de a cărui punere în practică trebuie să se ocupe în primul rând nimeni altul decât dl. Câmpeanu. Care chiar și acum nu știe cum să ne mai mintă că ar fi un dușman hotărât și fără prihană al plagiatului. Pretinzând că nu ar exista o definiție a plagiatului. Asta când nu ia decizii ce întorc cu susul în jos activitatea curentă din școala românească.
Profesori, academicieni, instanțe s-au derobat, nu și-au asumat, lași, răspunderi. Au jucat prost farsa omului riguros și fals competent care a pretins că nu se pronunță într-un domeniu în care, pesemne, nu ar avea competențe. Ca și cum ar fi la mer à boire să observi că nu doar un paragraf, ci zeci de pagini au fost transcrise, transferate tale quale dintr-o carte în alta fără nici cea mai mică urmă de rușine.
Mânată de ceea ce Gabriel Liiceanu numește o pasiune a adevărului, Emilia Șercan reconstituie minuțios și meticulos fiecare episod al afacerii Victor Ponta. Numai că semnatara cărții nu se mulțumește doar să documenteze ceea ce s-a petrecut în anii în care, într-un fel sau altul, cazul Ponta a fost cap de afiș. Nu doar în România. Mi se pare important de reamintit că o consistentă parte a Sagăi Ponta s-a consumat exact în vremea în care în alte țări europene s-au descoperit furturi asemănătoare. Rapid rezolvate prin demisii. La noi s-a înregistrat ceea ce numim, mioritic, excepția românească.
Emilia Șercan arată de ce acest caz a fost unul cu adevărat infam. Autorul lui era de profesiune procuror. Adică un ins învestit cu misiunea de a veghea la respectarea legii. Ponta era și un tânăr politician de la care s-ar fi așteptat să se lepede de vechile metehne ale acestei categorii de oameni. Faptul că afacerea Ponta nu și-a găsit soluționarea, iar atunci când s-a dovedit că făptuitorul nu mai are scăpare s-a inventat trucul renunțării de bună voie la titlul de doctor a avut consecințe pe termen lung pentru viața academică românească. Consecințe neeradicate nici astăzi. Din păcate, impostura, falsa aristocrație politico-intelectuală face pe mai departe legea. Și nimic nu ne determină să credem că legea strâmbă, minciunită nu va fi eradicată.Citeste intregul articol si comenteaza pe contributors.ro
