Asemeni Uniunii Sovietice, Federaţia Rusă este un imperiu al răului: formula memorabilă a lui Ronald Reagan devine , în zilele noastre, sintagma ce surprinde esenţa însăşi a unui regim politic. Răul sovietic, cel care a bântuit secolul XX, se reîntrupează în răul putinist. Este semnul continuităţii istorice pe care anul 1991 nu a întrerupt-o.
Iar acest imperiu al răului, niciodată dispărut cu adevărat, practică o monstruoasă dialectică a crimei şi a minciunii de stat. Putinismul evacuează, ca şi stalinismul, realitatea documentabilă, spre a institui adevărul unic al oficialităţii propagandistice. Mutaţiile totalitare de sens evocă anii Războiului Rece. Războiul este pace, barbaria este elogiată ca umanism. Mecanismul orwellian este plasat la temelia unui edificiu al mistificării.
Atunci când Vladimir Putin deplânge tragedia din Ucraina, dar reafirmă natura nobilă a campaniei ruse, duplicitatea se suprapune peste cruzimea cu care Rusia atacă civili şi distruge oraşe. Putinismul se apropie, din ce în ce mai mult, de tiparul clasic al dictaturilor ce au dominat secolul XX. Oroarea este justificată prin necesitatea atingerii unui obiectiv mai presus de vieţile omeneşti.
Sinteza de stalinism şi de nazism a puterii de la Moscova explică ferocitatea cu care se poartă acest război de agresiune. Mai mult decât practica de barbarie din Cecenia sau din Siria,memoria atacului sovietic împotriva naţiunilor inamice este prezentă în fundalul din Ucraina. Teroarea militară devine un instrument de a tăgădui dreptul la existenţă al unei întregi naţiuni. Dincolo de Ucraina se distinge imaginea unei întregi Europe centrale şi de Est. Popoarele pe care Federaţia Rusă le desemnează ca inamice pot fi, mâine, victima unei agresiuni. Putinismul recuperează modelul unui nou spaţiu vital.
Războiul din Ucraina nu este un accident, nu este rodul unei rătăciri individuale. El exprimă, în toată sălbăticia lui, viziunea unui stat despre misiunea sa istorică. Pentru acest imperiu al răului, crimele împotriva umanităţii comise de soldaţii săi sunt puneri în scenă, iar bombardarea sălbatică este o strategie umanistă. Putinismul mobilizează un fond de agresivitate latent în statul rus. Loialitatea faţă de Putin este loialitatea faţă de această linie imperială a barbariei şi a minciunii de stat.
Eşafodajul de îndoctrinare şi de teroare al regimului se fondează pe această voinţă de putere. Defilările rachetelor nucleare din epoca sovietică au marcat generaţii. Statul ce ţinea în sclavie răsplătea pe supuşii săi cu etalarea gloriei militare. Parada Zilei Victoriei este, sub Putin, ca şi sub sovietici, un ritual elaborat al justificării măreţiei Rusiei.
Prin război şi ameninţare cu arma nucleară, imperiul putinist a luat ostatic un întreg continent. Finanţată prin exporturile de hidrocarburi, armata Federaţiei Ruse poate ucide în voie, în vreme ce Vladimir Putin îşi poate continua discursurile despre justificările “ campaniei militare speciale”. Complicitatea şi cedările de azi pregătesc, temeinic şi tenace, viitoarele crime ale Rusiei.
