Deunăzi mă-ntreabă cineva: Pentru tine, ce e scârbos? Simplu și brusc, dar deloc alandala, fiindcă despre asta tocmai deschideam o carte înspre lectură ocazională-mpreună. O carte din 1853, a unuia pe nume Karl Rosenkranz, numită O estetică a urâtului. Și care era prima carte de pe lume ce se dedicase științific și filosofic esteticii respective (lansarea, teoretizarea, argumentarea și justificarea urâtului), nemaitradusă ori publicată niciodată, niciunde, vreme de peste un secol. Mai exact până ce un vecin de-al meu (prin alianță), Victor Ernest Mașek, a tradus-o personal și a tipărit-o la vajnica editură Meridiane, în 1984.
Așadar, vrednica de cinste lucrare a neamțului postkantian și posthegelian, ca și prima ei recuperare, traducere și republicare în premieră mondială a românului Mașek, are toate hibele sau amuzamentele unei lucrări de pionierat filosofic absolut. Însă așa cum este, e mai mult decât vrednică de relecturare cu capul descoperit respectuos. Iată de ce vă propun a-mi permite să vă povestesc ceva din această primă hermeneutică sistematică (adică descifrare tacticoasă a unor adevăruri proprii sufletului, conștiinței sau spiritului), negreșit cu scuzele de rigoare și cu permisiunea răbdării și-ngăduințelor tuturor. Căci, vă promit, veți vedea (poate la fel de spectaculos cum mi-a părut și mie) că bătrâna și destul de obscura/uitata lucrare spune ceva cât se poate de sensibil/inteligibil și pentru vremile noastre.
Așadar, găsesc remarcabil faptul că Rosenkranz își începe capitolul numit Hidosul (ed. română, p. 258-329), enumerând „a. Absurdul”, „b. Scârbosul” și (abia apoi) „c. Răul”. Categorii urmate la scară de „1. Fărădelege”, „2. Fantomatic” și „3. Diabolic”.
Deloc evident într-o așa simplă listare, remarcabilul promis constă în coerența cu care „scârbosul” (livrescul scabros, pe neaoșa psihosemantică românească hălăduind eficace sub forma scârbavnicului/scârboșeniei, scârnavului/scârnăviei, necurăției, grețoșelnicului și dezgustătorului) apare și funcționează mult mai departe și luminător decât obișnuiește s-o facă în vorbirea simplă, frugală, comună, cotidiană. Concret: nu doar ca adjectiv (sens de-azvârlit superficial peste-o senzație corporal-umorală), nici numai ca „termen” (substantiv superior/special, derivat din simplul adjectiv), nici doar „categorie” (funcție deja suită la grad de clasă, tip, determinant radical), ci drept „concept”. Adică, plecând de la un indicativ sau denotativ banal, „scârbosul” estetico-filosofic poate deveni semantică și paradigmă de sinteză teoretică superioară, real câmp cognitiv. Acesta e rostul pentru care un vechi profesor de filosofie, expert în Kant și Hegel, situa Scârbosul între Absurd, Rău, Fărădelege, Diabolic.
Și-acuma (vorba cu totul altcuiva)... „ceva total diferit!”
[...]
Din păcate, încă se rămâne obsesiv în termenii și evaluarea „fake-news”-urilor, „propagandei” și „manipulării”. Tehnicalități adevărate, dar superficiale/ineficiente pentru înțelegeri acute, profunde, cutremurătoare și mobilizatoare pentru conștiință. Pe cât de aberant e să mai vorbești de adevăr ori sens, pe-atât de inutil e să pomenești de minciună/fals ori distorsiune. Cu Putin suntem în alt teritoriu, în altă bulă de-a fi, în care (ca-n război, muzele) normalul e suspendat. Kremlinul zilei va spune absolut orice, mereu altceva, nemeritând niciun credit, nicio agățare-n coada mitomaniilor și fantasmogoriilor verbiajelor sale, odată așezată inconturnabil în Absurd, Malign, Fărădelege și Diabolic distructivitatea trebuind considerată drept irepresibilă, capabilă, oricând, de Orice. Cum s-a văzut cu supramăsură deja, poteca-i nu mai poate călca decât din fals în falsuri, din minciună-n sfruntări, din parșivitate-n alte și-alte contorsiuni și răstălmăciri, viclenii și cruzimi. Ieșit din raționalitatea pozitivului, mai are doar spontaneitatea („forța oarbă”) tipică și impredictibilă a demonicului.
Cui nu-i e destul de evidentă statuarea lui Putin în hidosul Scabros (traversând Absurdul „teoretic” sau discursiv și intrând inconturnabil în Răul exprimat prin Fărădelege și Diabolic), haideți să-l mai urmărim o clipă pe kantianul și hegelianul, mai elegant și deștept, Rosenkranz.
Acu aproape două veacuri, acest Rosenkranz definea hidosul drept: „1. modul ideal de manifestare a absurdului, negarea ideii prin lipsa oricărui sens; 2. modalitatea reală a scîrbosului, negația oricărei frumuseți a aparenței senzoriale a ideii; 3. modalitatea ideală a răului, negarea atît a conținutului ideii de adevăr și de bine cît și a realității acestui conținut materializat în frumusețea aparenței. Răul reprezintă culmea hidosului, ca lipsă pozitivă, absolută a ideii” (p. 259). Comentând absurdul, stabilea că „hidosul în general se opune rațiunii și libertății. În ipostaza sa absurdă el încorporează această contradicție într-o formă ce lezează în primul rînd rațiunea, prin negarea fără nici un motiv a legii și fanteziei, prin lipsa de coherență ce rezultă de aici. Insipidul, absurdul, inepția, paradoxalul, stupiditatea, dementul, extravagantul, sau cum vrem să-i mai spunem, reprezintă latura ideală a hidosului, substratul teoretic, abstract al dualității sale estetice interne. Nu contradicția, în genere, e absurdă, căci ea poate fi una justificată rațional. (...) așa numita contradictio in adjecto este o contradicție ce se autoanulează, și printr-o astfel de contradicție se exprimă conținutul absurdului” (p. 260). Mai departe, decelând între mai multe feluri de contradicție, vechiul german atinge situațiile de iraționalitate (aș zice) pură, evocând, vizionar, inclusiv competența conjugată a psihiatriei și politicii. Rețin din propriile-i cuvinte cazul „absolutei iraționalități a absurdului logoreic”, fiindcă formula relevă corect și ce auzim și doar la ce trebuie să ne mai așteptăm din partea Rusiei oficiale de astăzi.
„Este adevărat că răul ne lasă pustiiți, că ni se pare respingător; este adevărat că sofistica pasiunii nu poate masca golul interior al răului. Dar reprezentarea răului, care face posibilă nașterea, în noi, a judecății morale, ca rezultat al contemplării, nu poate fi estetic interesantă? Și oare spiritul formal, pe care răul îl dezvoltă cu ipocrizie, oare energia formală cu care își urmărește scopurile sau grandoarea tiranică prin care cumulează crime după crime, sînt oare toate acestea inutilizabile din punct de vedere estetic?” (308). Citatul este deja din subcapitolul dedicat Diabolicului; adică a dimensiunii Satanicului, cel numit pe-o românească mai puțin catolică sau protestantă, Drăcescul. Și-n care bătrânul filosof pledează pentru „contemplarea” (deci perceperea-realizare a) Răului maxim și pentru efectul moral pe care, prin visceralitate, prin reacția dezgustătoare resimțită somatic, hidosul de tip scabros este pozitiv, eficace.
În concluzie. Terminologia și referințele „esteticii hidosului” nu trebuie nicidecum luate drept frazeologii familiar-amicale, rizibile și frivole. Aparent vetuști, aceeași termeni pe care i-ați întâlnit fie stradal, fie eclesiastic, înseamnă ceva mai mult, și din păcate adecvați – chiar dacă nu expresiilor/formulisticii actuale – faptelor. În plus, readucând o terminologie cu mult mai mari rezonanțe în limba română profundă, resimțită psihomental, chiar dacă nu face parte din limbajul (aparent) modernizat, secularizat ori sofisticat al multor contemporani, parcurge cugetul cu mai mult impact, așadar poate fi revelatoare, eficientă.
Hidos de scârbos, scârbos de hidos... Scârboasă nu e doar dejecția naturală și organicul putrificat. Este și absurdul, abuzivul, ofensatorul și agresivul lipsit de orice scuză, limită și milă, utilizând absurdul și fantamsagoricul pentru a-și atinge un scop egoist, mizantrop, grandoman, criminal. La fel ca Hitler, Putin e respingător, atrăgând firesc repulsia, sila. Siluirea oricărei omenii se revendică monstruozității, obligând omenirea la asumarea groazei celor bombardați și-alungați, asumare care ia forma scârbei și convertește spaima în ură. Fenomenologia acestor zile este că, de la senzație și afecte ajungem în sau sub stări de spirit, apoi în categorii ființiale caracterizate prin neliniște și dominate de silă. Groaza nu poate fi desprinsă de pandantul ei, scârba mobilizând detestarea. Aici nu e doar cercul vicios al psihologicului mereu pendulant, este sfera cea fragilă a conștiinței vii, a tulburatului spirit de moment istoric.
