O țară vrea să șteargă altă țară de pe hartă. Dacă nu este lăsată în pace șantajează lumea civilizată cu apocalipsa nucleară. Dacă este lăsată să-și continue operațiunea genocidară va căuta alte victime iar dacă nu este lăsată va șantaja din nou cu apocalipsa nucleară. Trebuie să ieșim imediat din această spirala vicioasă iar primul pas este să nu acceptăm termenii impuși de șantajist.
Discursul putinist despre perspectiva unui al treilea război mondial, despre riscul apocalipsei nucleare, ca și jocul cu focul din jurul centralelor atomice ucrainiene, ce ne aduce aminte de episodul dramatic Cernobîl, sunt toate parte a unei brutale tentative de a provoca frică. O frică ce are menirea de a paraliza Occidentul în dorința lui de a ajuta Ucraina și de a securiza Europa de Est.
Politica terorii ar trebui să influențeze opiniile publice din Europa occidentală și SUA într-un sens egoist, pacifist-defetist, și prin asta să influențeze apetența liderilor politici euro-atlantici de a apăra un Est numai parțial integrat.
Acesta este calculul putinist și deocamdată el pare greșit pentru că tragedia umanitară legitimează diversele forme de asistență, inclusiv militară, pentru Ucraina și activează forțele care pot limita expansionismul neo-sovietic.
Dar dacă un val de solidaritate spontană vine dinspre societățile europene asta nu înseamnă că elitele politice și economice speră sincer ca Ucraina să mai poată fi salvată. Întârzierea acțiunii Vestului, în ciuda informării timpurii a opiniei publice mondiale, rămâne greu de înțeles. O posibilă ipoteză este că aproape toată lumea se aștepta la o prăbușire bruscă a sistemului politic și instituțional ucrainian. Când acesta s-a dovedit surprinzător de rezistent s-au luat decizii fără precedent pentru izolarea economică și politică a atacatorului și înarmarea statului atacat, însă consecințele acestor decizii pentru moment sunt imposibil de evaluat. Iar dacă privim istoria și antecedentele liderului de la Kremlin nu e loc pentru optimism pe durata vieții acestuia.
Vladimir Putin nu e doar producătorul discursului terorii, ci și al unei realități tragice a represiunii interne și a războiului. Violența a fost firul roșu al acțiunii sale politice de când a fost lansat ca om politic, prim-ministru în 1999, apoi președinte. Atunci agenți ai FSB-ului pe care îl condusese înainte de preluarea funcției au dinamitat blocuri moscovite pentru a justifica primul său război genocidar, cel împotriva cecenilor. Acel război l-a pus pe un soclu confecționat din victime civile de pe care nu a mai coborât de peste 20 de ani. Cu fiecare episod în care a condus operațiuni de represiune internă sau intervenție externă (de la asasinare opozanților la sprijinirea regimului Bashar al-Assad) violența a ocupat un loc din ce în ce mai important între metodele sale de exercitare a puterii.
Discursul și practica putinistă a terorii reflectă acum cristalizarea naturii intime a regimului politic din Rusia de după invazia Ucrainei. Tancurile rusești au invadat Ucraina, dar au desăvârșit și natura totalitară a regimului putinist. Ca și nazismului lui Hitler și comunismului lui Stalin, putinismul e expansionist, demonul intern nu-i permite să se auto-limiteze, nu poate fi oprit decât de o forță mai importantă.
Din această perspectivă războiul actual va dura atâta timp cât regimul lui Putin va supraviețui. Tot din această perspectivă acumularea de forțe militare pe granițele statelor Nato este în același timp vitală, dar și insuficientă pentru a ne liniști.
Vitală pentru că numai forța îl poate opri. Insuficientă pentru că niciodată nu vor putea fi masate destul de multe forțe pentru a disuada un conducător totalitar căruia nu-i pasă de pierderile umane suferite de armata sa.
Putin a lansat invazia trimițând tineri care nu înțeleg de ce luptă, dar tocmai sacrificarea acestora e menită să alimenteze spirala violenței și motivația restului Armatei Roșii de a duce războiul.
Al Doilea Război Mondial ne-a arătat că resursele Rusiei sunt cvasi-nelimitate, erorile strategice monumentale și pierderile umane de neconceput de atunci nu au putut opri o mașină de război care nu atacase prima și care mult timp nu a avut inițiativa strategică. Azi Rusia e cea care are inițiativa și e net superioară militar, inclusiv tehnologic, nu numai statelor din regiune, ci și tuturor statelor europene puse la un loc.
Vocile care ieri ne spuneau că Rusia nu atacă Ucraina degeaba ne spun azi că nu ne vor ataca pe noi. Testarea Nato a devenit scenariul pentru care ne pregătim. E semnificativ faptul că statele care au o prezență militară din ce în ce mai importantă în zonele amenințate sunt și cele care dețin arma nucleară: SUA, Marea Britanie și Franța. Aceasta din urmă nu numai că își trimite soldați în țara noastră, ci și-a deplasat în Mediterana Orientală și a integrat în dispozitivul defensiv unicul său portavion cu propulsie nucleară.
Acest tablou incomplet, dar a cărui gravitate e evidentă, e oare bine înțeles de opinia noastră publică? Frica de război domină mentalul colectiv. Dar e o frică paradoxal optimistă pentru că e un fel de a(-ți) spune că războiul e totuși în altă parte. Ceea ce este o iluzie pentru că Rusia te consideră stat implicat prin Nato, prin UE și direct în ajutorarea rezistenței ucrainiene. “Razbunarea geografiei” (și) pentru România ține de faptul că nu-și alege nici dușmanul, nici momentul în care trebuie să-l înfrunte. Dar mai e o răzbunare, răzbunarea politicii. Construirea unei europenizări de fațadă face ca acest moment dramatic să găsească românii într-o triplă criză: de încredere în instituțiile statului, de leadership politic și de sens colectiv.
Incapacitatea autorităților de a produce un discurs mobilizator și de a pregăti populația sunt vulnerabilități care se adaugă la cele propriu-zis legate de capacitatea noastră de apărare.
Vestea bună este că, în momente care le pun sub semnul întrebării supraviețuirea, națiunile știu să se ridice deasupra unor astfel de crize, să transceadă o stare presupus disperată și să o transforme într-o șansă. Istoria e plină de astfel de exemple, România însăși s-a născut în astfel de momente, iar cel mai la îndemână exemplu este cel ucrainian de acum.
Ucraina nu a reușit să construiască un regim democratic, dar nici România nu e departe de acest model postcomunist. Ucraina a ales un sens pro-european, are un regim infinit mai blând ca cel din Federația Rusă și, mai ales, vrea să se afirme ca popor liber. Curajul acestei națiuni trebuie să ne inspire. Nu știm cât va dura, ce știm este că un popor de peste 40 de milioane de oameni nu poate dispărea. Perspectiva aderării la UE a Ucrainei pare acum absurdă. Dar cine va putea mâine să se opună unei astfel de adeziuni după martirul care îi așteaptă pe civili, după sacrificiul care-i așteaptă pe combatanți, după dramele a ceea ce vor deveni probabil milioane de refugiați? Uniunea Europeană nu va putea refuza Ucraina nu numai pentru că ucrainieni mor deja și pentru ea, ci și pentru că un refuz are nega fundamentele și sensul UE.
Ucraina de fapt este în UE și UE este în război. Aceste știri așteaptă doar să fie tipărite.
Ucraina ne învață o pedagogie a curajului. Ea poate fi învățată din multe alte surse: există în România o cultură politică aticomunistă și antitotalitară care nu mai irigă de mult elita politică. Naționalismul a fost și el ridiculizat prin instrumentalizare, dar nu poate lipsi ca element de mobilizare a conștiinței colective și de acceptarea a ideii de a muri pentru patrie. Democratizarea este vitală pentru legitimarea structurilor de putere, iar democratizarea acum înseamnă, paradoxal pentru acest moment, demilitarizare, adică stoparea și inversarea procesului lărgirii sistematice a sferei de influență a structurilor militarizate asupra celorlalte instituții importante din stat, politică și economie. Deloc în ultimul rând dimensiunea spirituală trebuie să ridiculizeze frica, Papa Ioan Paul al II-lea ne spunea în anii 80 ai secolul trecut să nu ne temem. În ciuda unor controverse actuale rolul clerului majoritar ortodox este fundamental în construirea unui sens al unității colective. Toate acestea nu se vor cristaliza într-un discurs unic de sus în jos - dacă asta era posibil acest discurs ar fi apărut deja. El poate apărea în diverse forme la nivelul societății civile, al rețelelor informale, al comunicării libere. Românii cei mai activi vor trebui să-și oblige elitele să iasă din scleroza instituțională și discursurile comod-conformiste care nu mobilizează pe nimeni.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
