Yang Yang este un simbol sportiv al Chinei datorită faptului că în 2002 a câștigat prima medalie de aur pentru această țară la Jocurile Olimpice de iarnă. În această lună, competiția se desfășoară la Beijing, iar Yang Yang este cel mai vizibil oficial al evenimentului din postura de președinte al Comisiei Atleților din Comitetul de Organizare a Jocurilor Olimpice.
Fosta sportivă nu este însă doar un manechin îmbrăcat cu o funcție decorativă. Ea încearcă frecvent să transmită un mesaj echilibrat despre ceea ce înseamnă Jocurile Olimpice în contextul actual. Înainte de Jocurile Olimpice, Yang Yang a susținut o conferință de presă în care le-a promis sportivilor că se vor bucura de libertatea de exprimare în China, dar că trebuie să țină seama de regula 50 din Carta Olimpică.
Aceasta prevede că sportivii trebuie să se abțină de la a face propagandă politică, religioasă sau rasială în spațiile competițiilor olimpice. Altfel spus, nu de China trebuie să vă temeți, ci de Comitetul Internațional Olimpic. Ce o îngrijorează pe Yang Yang ?
Jocurile Olimpice, fie ele de vară sau de iarnă, reprezintă o scenă imensă care nu se mai rezumă doar la spectacolul sportiv, ci aduce în fața spectatorului și subiecte din sfera socială, politică sau religioasă, fie că ele sunt menționate direct sau indirect.
Astfel, aș vrea să punctez câteva aspecte legate de ambițiile și îngrijorările Chinei, câteva figuri sportive pe care le vom vedea în acțiune, dar și cum se plasează România în contextul acestui eveniment sportiv major.
Jocurile Olimpice fac parte din diplomația sportivă a Chinei.
Diplomația sportivă este un domeniu care s-a dezvoltat enorm în ultimii ani și în privința căruia țări precum China, Australia, Qatar, Marea Britanie și SUA au investit și au o strategie foarte bine pusă la punct. Spre comparație, Uniunea Europeană abia de curând s-a preocupat de acest domeniu, odată cu anul 2015, când comisarul european Tibor Navracsics a creat un grup de lucru pentru diplomația sportivă, după care câteva proiecte europene au primit finanțare pentru a trasa strategii de acțiune la nivel continental.[1]
China a conștientizat puterea diplomației sportive încă din 1971, când prin diplomația ping-pongului au fost dezghețate relațiile cu Statele Unite.[2]
Ulterior, China s-a angajat în organizarea unor evenimente al căror scop a fost să proiecteze o imagine pozitivă asupra țării. Spre exemplu, în 1990, China a organizat Jocurile Asiatice, apoi a candidat fără succes pentru organizarea Jocurilor Olimpice din 2000.
Jocurile Olimpice se întorc în China după 14 ani. În 2008, Beijingul a găzduit Jocurile Olimpice de vară, a cheltuit 43 de miliarde de dolari, iar China a dat o lovitură de imagine și a confirmat faptul că este un actor major la nivel global.
Peste 100 de șefi de stat și de guvern au fost prezenți, ceea ce a validat succesul diplomației sportive chineze. În 2015, când a obținut organizarea Jocurilor Olimpice de iarnă, deși avea experiența reușitei din 2008, Beijingul a întrecut la limită Almaty, cu 44-40 voturi.
Imaginați-vă cum ar fi fost ca Jocurile Olimpice de iarnă să aibă loc în Kazahstan în condițiile politice date. După obținerea găzduirii evenimentului olimpic, China a demarat un program intens de pregătire prin schimburi culturale care au promovat evenimentul și cultura chineză în orașe precum Lausanne sau New York.
În acest proces, Institutele Confucius din întreaga lume au avut un rol important pentru a disemina informația. În plus, anterior startului Jocurilor Olimpice de iarnă, China a primit zeci de delegații de diplomați care au vizitat complexul sportiv de la Zhangjiakou (una dintre locațiile care găzduiește competiții).
Totul a fost făcut pentru a mai diminua din persistenta retorică a Războiului Rece.
Pentru China, Jocurile Olimpice, atât cele din 2008, dar și cele din acest an reprezintă evenimente esențiale pentru a-și afirma identitatea, pentru a arăta că totuși cultura chineză are o tradiție sportivă milenară, dar și pentru a încuraja sportul de mase.
Acest aspect poate fi înțeles foarte bine în lucrarea „Beijing’s Games: What the Olympics Mean to China” a antropologului american Susan Brownell.[3]
Profesoară la Universitatea din Missouri, Susan Brownell, a fost sportivă de performanță, a asistat la cinci ediții ale Jocurilor Olimpice, cunoaște limba și cultura chineză și explică faptul că Jocurile Olimpice din 2008 au integrat China în comunitatea globală, așa cum s-a întâmplat cu Japonia și Coreea de Sud după Jocurile Olimpice din 1964, respectiv cele din 1988.
Între timp, China și-a demonstrat forța la ediția de vară de acum 14 ani, astfel că și-a întărit nu doar poziția internațională, dar și dimensiunea naționalistă. Acum, China încearcă să repare din reputația pătată de impactul pandemiei Covid-19, iar un alt obiectiv este de a întări imaginea pozitivă în plan intern.
Acum, față de Jocurile Olimpice din 2008, China nu are speranțe la performanțe sportive atât de mari cum a fost în cazul sporturilor de vară.
Să nu uităm că la Jocurile Olimpice de la Tokyo, China a fost a doua în clasamentul medaliilor, în spatele Statelor Unite. În schimb, la precedenta ediție a Jocurilor Olimpice de iarnă de la PyeongChang, China nu a fost în Top 10 al ierarhiei generale.
Ca orice țară organizatoare a unui eveniment major, China își dorește să obțină cât mai multe medalii, dar după succesul din 2008, China a devenit preocupată și de cum să atragă un tot mai mare procent din populație către practicarea sporturilor.
Problema s-a pus și înainte de Jocurile Olimpice din 2008, dar planul de a crește calitatea vieții populației prin sport a fost pus în aplicare după eveniment.
În contextul Jocurilor Olimpice de iarnă, valul de critici la adresa Chinei a crescut din mai multe puncte de vedere. Un caz cu caracter sportiv, nelămurit de autoritățile chineze, este acela al jucătoarei de tenis de Shuai Peng, ale cărei apariții publice s-au diminuat brusc după ce l-a acuzat pe fostul vicepremier al Chinei, Zhang Gaoli, că a agresat-o sexual.
Dată dispărută în mai multe rânduri, sportiva a atras simpatia globală și a îndreptat furia către China. Chiar înainte de Jocurile Olimpice, Thomas Bach, președintele Comitetului Internațional Olimpic, a vizitat-o pe Shuai Peng pentru a verifica starea acesteia.
Oficialul a transmis că jucătoarea de tenis are libertate de mișcare în China, iar această veste ar trebui să mai diminueze din protestele ce fuseseră preconizate la Jocurile Olimpice de iarnă pe acest subiect.
O altă temă sensibilă în contextul Jocurilor Olimpice se referă la situația din regiunea Xinjiang, aflată în nord-vestul Chinei, despre care mai multe rapoarte au concluzionat că drepturile omului nu sunt respectate în cazul uigurilor, o minoritate care reprezintă 46% din populația zonei.
Mai mult, termenul de genocid asupra acestei comunități a fost tot mai des pronunțat de către organisme internaționale pentru apărarea drepturilor omului, care au acuzat China.
O problemă similară a măcinat imaginea țării și în 2008, când China a fost acuzată pentru implicarea în genocidul din Darfur.[4]
Astfel, atitudinile față de China au devenit tot mai polarizate.[5] În plus, China a fost criticată și de mai mulți ecologiști, care au ridicat problema construirii complexului sportiv Yanqing în mijlocul rezervației naturale Songshan.[6]
China a oferit însă asigurări că evenimentul va fi ecologic și sustenabil, iar 90% dintre cei peste 20 000 de copaci din Songshan au fost transplantați într-o altă locație.
De asemenea, în ultimul an au apărut câteva studii în reviste reputate prin care cercetători din China au argumentat că bazele sportive construite nu afectează în vreun fel mediul natural.[7]
Pe fondul acestor discuții, organizatorii chinezi și reprezentanții Comitetului Internațional Olimpic au orientat discuțiile către latura sportivă și spectacolul pe care evenimentul îl va produce.
Oficialii au încercat să le sugereze sportivilor să nu devină pioni în luptele politice ale guvernelor lor. Pe lângă interviurile lui Yang Yang, sunt promovați intens sportivii care s-ar putea remarca la eveniment. Un astfel de caz , despre care s-a scris mult în ultimele luni, este Eileen Feng Gu, care are 18 ani și concurează în proba de schi freestyle.
Născută la San Francisco, din tată american și mamă chineză, Eileen Feng Gu concurează pentru China. Feng Gu are deja rezultate deosebite la Campionatele Mondiale și Winter X Games.
Mai mult, sportiva și-a asumat un rol diplomatic neoficial. „Prin schi îmi doresc să unesc oamenii, să promovez înțelegerea, să contribui la o bună comunicare și să întăresc prietenia între națiuni”, a spus sportiva.[8]
China a investit mult în sporturile de iarnă, iar acolo unde nu a găsit soluții în plan intern a căutat opțiuni în afara țării. Un astfel de exemplu este în hocheiul pe gheață. China a alcătuit o echipă națională în care 15 dintre cei 24 de sportivi sunt străini.
Nouă sunt canadieni, trei sunt americani și unul este rus. În 2015, când Beijinul a primit organizarea Jocurilor Olimpice de iarnă, China nu avea o națională de hochei pe gheață competitivă, așa că oficialii au venit cu o soluție în acest sens.
A fost creată echipa HC Kunlun Red Star, care din 2016 a fost înscrisă în Kontinental Hockey League, considerată a doua competiție intercluburi din lume și care reunește echipe din Rusia, Belarus, Finlanda, Letonia și Kazakhstan. HC Kunlun Red Star va concura la Jocurile Olimpice de iarnă sub drapelul Chinei.
Câțiva dintre străinii naționalei de hochei au rădăcini chineze, precum sunt frații Parker și Spencer Foo, născuți la Edmonton, în Canada. Scopul lor, după cum spune Spencer Foo, este de a promova hocheiul în China, deoarece potențialul există.
Șansele ca echipa Chinei să reușească un rezultat important sunt totuși mici. Majoritatea specialiștilor preconizează o confruntare între SUA și Canada pentru medalia de aur.
La Beijing avem ocazia să vedem sportivi deja consacrați în sporturile de iarnă și pe care iubitorii acestor competiții îi așteaptă.
Patinatorul japonez Hanyu Yuzuru este în căutarea celei de-a treia medalii de aur la Jocurile Olimpice, lucru care ar confirma faptul că este cel mai valoros sportiv din generația sa și ar egala performanța suedezului Gillis Grafström, care a reușit trei titluri olimpice consecutive (1920, 1924 și 1928) la patinaj artistic.
Hanyu Yuzuru va avea însă un adversar important, pe Nathan Wei Chen, un american cu părinți chinezi, care a câștigat ultimele trei campionate mondiale. Natalie Geisenberger, din Germania, încearcă să cucerească a treia medalie de aur consecutivă în proba de sanie. Mikaela Shiffrin țintește trei medalii de aur la Beijing în concursurile de schi alpin, la slalom, super-G și coborâre.
Una dintre contracandidatele sale este cehoaica Ester Ledecka, campioană olimpică în urmă cu patru ani la schi alpin și snowboard.
Alte sportive de urmărit sunt olandeza Irene Wüst, cu 11 medalii olimpice, sau italianca Arianna Fontana, cu opt medalii olimpice în competițiile de patinaj viteză. Aceștia sunt doar câțiva dintre cei aproximativ 3000 de sportivi din cele 91 de țări care merg la Jocurile Olimpice de iarnă pentru a impresiona.
Printre ei se află și sportivii români, care s-au deplasat în China pe fondul unui scandal ce dezvăluie încă o dată precaritatea sporturilor de iarnă în România.
Oficialii Federaţiei Române de Schi Biatlon (FRSB) au refuzat un loc la Jocurile Olimpice de iarnă tocmai sportivei datorită căreia România contează în clasamentul mondial, Ania Caill (născută în Franța, dar a cărei mamă este româncă).
Ministrul Sportului, Eduard Novak, a cerut demisia de onoare președintelui federației în cauză, deși este de notorietate faptul că persoana care decide în cadrul FRSB este secretarul general.
După acest moment, sponsorul tehnic al federației, Salomon, a anunțat încetarea colaborării cu FRSB, iar COSR a suspendat provizoriu finanțarea și a cerut lămuriri. Niciun oficial al federației nu și-a asumat vreo decizie.
România a deplasat la Beijing 22 de sportivi, dar șansele la un loc pe podium sunt aproape nule.
Singura medalie obținută de țara noastră la Jocurile Olimpice de iarnă a fost cucerită de către echipa de bob de două persoane, alcătuită din Ion Panțuru și Nicolae Neagoe, care s-a clasat pe locul al treilea la Jocurile Olimpice de la Grenoble din 1968.
La același eveniment din Franța, echipa de bob de patru persoane a terminat pe locul al patrulea. De atunci, România nu s-a mai apropiat decât rar de podium, iar vreun plan coerent de dezvoltare a sporturilor de iarnă nu a fost conceput.
O mare oportunitate ratată a fost în 2013, când România a organizat Festivalul Olimpic de iarnă al Tineretului European (FOTE) la Brașov. Evenimentul a generat, cel puțin la nivel mediatic, un val de simpatie și interes.
Însă, lipsa de viziune din sportul românesc a făcut ca evenimentul să nu aducă nicio îmbunătățire pentru sporturile de iarnă. Cel mai bine se poate vedea acest lucru printr-o analiză a traseelor pe care le-au avut singurii medaliați de atunci ai României.
Emil Imre avea 17 ani și a devenit peste noapte erou național după ce a cucerit o medalie de aur și una de argint la patinaj viteză. Citeste continuarea pe Contributors.ro
