E de domeniul evidenței că criticii, fie ea literară, teatrală, de film, de muzică ori de arte plastice, nu îi revine doar misiunea să constate. Să se întrebe și să socotească ce e rău și ce e bine și să producă în sprijinul constatărilor și evaluărilor sale argumente. Ori să întocmească ierarhii și topuri. Cele mai multe dintre acestea dovedindu-se, îndeosebi în vremea din urmă, din ce în ce mai parțiale, mai neinformate și, în consecință, tot mai puțin credibile. Am în vedere când spun asta ce mi-a fost dat să citesc mai zilele trecute într-un săptămânal serios așa cum mai e încă Dilema veche.
Criticului îi revine, indubitabil, inclusiv rolul de a sprijini inițiative, tendințe, formule noi, inovative, adică tot ceea ce înseamnă creație și cercetare. Aceasta neînsemnând sub nici o formă că cel ce și-a asumat condiția de a scrie, în cazul nostru, despre teatru (dacă o face echilibrat, profesionist și nu doar strict empatic cu atât mai bine și pentru el, și pentru teatru, și pentru țară) ar fi îndreptățit să spună că numai un anumit gen de spectacol (în cazul nostru teatrul social) ar mai avea drept de existență, că numai acele instituții care îl încurajează, produc și promovează mai contează și exclusiv creatorii ce îi sunt devotați mai înseamnă cu adevărat ceva. Aceasta nu mai înseamnă critică, ci partizanat, iar cel ce propăvăduiește asta nu mai e critic, ci partizan, suporter. Iar când produce aberații de genul celor pe care le-am citit tot recent în Cultura care, într-un articol anunță caraghios-categoric sfârșitul teatrului de artă ( ce sunt atunci fie și numai recentele producții ale Teatrului Maghiar din Cluj-Napoca, creații ale mai multor generații de regizori?) atunci mai bine lipsă de așa critic cu valențe pronunțate de cioclu..
M-am gândit la toate acestea parcurgând cele câteva cronici de care deja a avut parte spectacolul cu piesa Nu mai ține linia ocupată! de Alexandra Felseghi. Spectacol de foarte puțină vreme intrat în repertoriul Teatrului Național din Cluj-Napoca. Care are la ora actuală o bogată ofertă de titluri. Adică un repertoriu mozaicat, deschis și teatrului clasic, de artă, și formelor și formulelor teatrale de ultimă oră. E drept, nu toate la fel de împlinite artisticește.
Spectacolul, o spun de la început, este, indubitabil, unul bun, profesionist, lucrat la apreciabile cote de artisticitate. Probează o evidentă clarificare și o demnă de salutat rafinare a strategiilor dramaturgice și textuale pe care le stăpânește autoarea partiturii, atrage neîndoios atenția asupra unei personalități regizorale în devenire – e vorba despre Adina Lazăr- reconfirmă talentul scenografei Andreea Tecla care deja și-a dobândit și consolidat un bun renume în breaslă, confirmând că nu degeaba a primit, în urmă cu câțiva ani, premiul UNITER pentru debut. Totul evaluat prin comparație cu ceea ce am putut vedea în spectacolul Verde tăiat, producție a unei asociații culturale ce vrea să stimuleze -și bine face! –înființarea unui Teatru profesionist la Zalău. De care cred și eu că este nevoie. Așa cum ar fi nevoie de unul, de pildă, și la Alba Iulia.
Adina Lazăr a știut să profite de colaborarea cu o trupă actoricească închegată, nu a evitat însă, din păcate, o seamă de aplecări spre îngroșare ce riscă să simplifice conținutul anumitor personaje, a promovat o actriță- Diana Buluga- ce are o evoluție cu totul remarcabilă în rolul Andreea Tomuța . Diana Buluga e sensibilă, dar nu lacrimogenă, are și delicatețe, are, atunci când trebuie, și o anume duritate de bună calitate. E un nume de care trebuie să se țină seama. Căreia conducerea Naționalului clujean are obligația să îi creeze șanse pentru viitoare evoluții. Adina Lazăr a știut să valoreze coregrafia Andreei Gavriliu și sound design-ul admirabil creat de Adrian Piciorea. Regizoarea a plasat o succesiune de fapte inspirate din realitatea imediată în matricea generoasă a tragediei antice. Exploatând inteligent reverberațiile acesteia în epistema și estetica secolului al XXI lea.
Și Alexandra Felseghi, și Adina Lazăr au evitat primejdia transformării spectacolului Nu mai ține linia ocupată! într-o simplă transcriere scenică a tragediei tinerei Alexandra Măceșanu din Caracal. Dispărută fără urmă în vara anului 2019. Căzută, pesemne, victimă traficului de carne vie. În primul rând ca urmare a indiferenței autorităților, a relațiilor cu iz mafiot dintre așa-numiții apărători ai legii și ordinii și rețelele de traficanți ce se simt ca la ele acasă în zonele cele mai sărace ale României. Ceee ce nu înseamnă că respectivul trafic ar fi o specialitate eminamente românească. Dovadă cele mai noi statistici date publicității de Interpol
Andreea Tomuța nu este Alexandra Măceșanu, este însă încă o victimă din multele a fenomenului în cauză ca și a abuzării sexuale. La fel cum a fost și psihologul Elena Vasiliu. Îngrijit lucrată evoluția în acest rol a actriței Sânziana Tarța. Pentru ceea ce i s-a Andreei nu sunt de vină doar profesioniștii crimei organizate ( dacă s-ar fi cenzurat unele alunecări spre îngroșare, aș fi putut spune că trioul actoricesc Adrian Cucu, Cosmin Stănilă și Radu Dogaru a funcționat absolut ireproșabil), sau vulnerabilitatea ori complicitatea autorităților (poate că și evoluția lui Matei Rotaru ar fi fost susceptibilă de un plus de nuanțare), ci și familiile victimelor. În cazul nostru, Monica Tomuță ( de remarcat și aplaudat modul de rezolvare al rolului propus de Elena Ivanca ce evită alunecarea în exces de patetism, reușind deopotrivă să releve complexitatea raporturilor cu propria fiică), respectiv Maria Berbeceanu ( nițeluș cam prea la prima mână conturată de Adriana Băilescu) și Alexandru Berbeceanu (prezența în distribuție a actorului Ionuț Caras și felul în care acesta gândește construcția personajului îi aduc spectacolulului un spor de interes artistic). Angelica Nicoară e exact ceea ce trebuie în scurta ei apariție în rolul reporterei. Tăioasă, categorică, încredințată că ar avea drept de viață și de moarte doar fiindcă oficiază într-un studio de televiziune.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
