Recomandată drept scriitoare, profesor universitar și om de televiziune având în portofoliu cel puțin alte trei volume publicate în 20 de țări, Noreena Hertz este acum prezentă și în librăriile din România grație cărții Secolul singurătății (Editura Humanitas, București, 2021). Despre care Nouriel Roubini crede că ar fi destinată să devină clasică.
Însă până la clasicizare, cartea autoarei britanice, astăzi profesor onorific la Institutul pentru Prosperitate Globală aflat în componența University College Londoni, a devenit un adevărat bestseller, recomandat ca atare de unele dintre cele mai influente periodice de limbă engleză. Și de nume precum Adam Grant, Brian Grazer sau Ian Bremmer . Ale căror aprecieri laudative sunt reproduse pe coperta a patra.
Secolul singurătății nu este altul decât cel pe care îl parcurgem. Iar singurătatea despre care vorbește Noreena Hertz, singurătate definită drept “o stare internă cât și una existențială-personală, socială, economică, politică”, a dobândit o evidență agresivă în clipa în care, în martie 2020, ființa umană s-a simțit nevoită să se supună rigorilor impuse de pandemie. Numai că, așa cum cu nenumărate argumente susține semnatara cărții, singurătatea nu a început doar odată cu realitatea pandemiei. Iar, în absența unor acțiuni concrete, pe care autoarea le propune și detaliază în partea finală a volumului nu se va încheia odată cu sfârșitul îmbolnăvirilor cu Sars Cov 2 și cu atât de așteptata ridicare a restricțiilor.
Cercetătoare britanică socotește că originile acestui tip de singurătate au putut fi vizibile încă din anii 80 ai veacului precedent. Încă din epoca Thatcher. Noreena Hertz le-a intuit și uite așa se face că a început să le studieze, cartea fiind prezentată drept rezultatul a zece ani de cercetări asidue. Declanșate cam în perioada precedentei crize economice, ale cărei începuturi datează din 2008-2009. În fața tragediei reprezentate de falimente răsunătoare ce au adus cu sine pierderea masivă a locurilor de muncă, oamenii au căutat soluții de salvare. Au abandonat vechile comunități, au recurs la mobilitate, și-au găsit noi ocupații, noi locuințe, s-au mutat în alte orașe unde însă, din punct de vedere social, lucrurile stăteau cu totul altfel. Vechii prieteni au fost înlocuiți nu de oameni în carne și oase, ci de cei falși, recomandați de rețelele sociale. Au făcut ravagii revoluțiile din domeniul înaltei tehnologii, din domeniul computerelor super-performante și al smartphonurilor din ce în ce mai complexe și mai sofisticate.
Și chiar dacă între anii, să zicem, 2012 și 2020 umanitatea a avut parte de o perioadă de respiro, mai nimeni și mai nimic nu a mai revenit la vechea normalitate. Oamenii au continuat să fie singuri. Ceva s-a schimbat în însăși morfologia omenirii. Începând cu adolescenții. Care au înlocuit cheia de gât cu obsesiva dependență de telefoanele mobile. Și de alte gadgeturi. Neatinși nu au rămas nici adulții. Care și-au cam uitat părinții, unii dintre ei ajunși la vârste venerabile.
Singurătatea a devenit un mod de folosire a vieții, parte a existenței cotidiene, iar cartea Noreenei Hertz înregistrează, dezbate, supune analizei ceea ce s-a întâmplat cu noi îndeosebi în ultimul deceniu. Volumul nu se limitează însă la o detaliată inventariere a formelor de-a dreptul surprinzătoare (desigur și îngrijorătoare) dobândite de singurătate în ultimii zece-cincisprezece ani, nu se mulțumește să lanseze avertismente cu privire la ceea ce s-ar putea întâmpla în viitor. Zilele, anii pe care îi parcurgem sunt definiți prin diviziune, izolare, singurătate, prin fuga de comunitate, prin ignorare reciprocă, numai că toate acestea nu sunt obligatoriu o fatalitate. Or tocmai acestei false fatalități cartea ne îndeamnă să îi găsim leacul.
Din martie 2020, mulți dintre noi lucrăm mai mult de acasă. Și chiar dacă avem profesiuni bazate pe inter-activitate, inter-acționăm tot mai puțin unii cu alții. O spun din proprie experiență. Una e să ții un curs în fața unei grupe de studenți aflate fizic în fața ta, alta să li te adresezi slujindu-te de un computer și de tot felul de platforme educaționale. Revin la propria-mi experiență. Una de dată foarte recentă. Am rugat cu puțină vreme o studentă să prezinte la seminarul de Istorie și critică literară interviul acordat cu zeci de ani în urmă de Roland Barthes profesorului clujean Ion Pop. Interviu antologat în volumul întâi al cărții Ore franceze. Barthes spune acolo că a optat pentru profesiunea de profesor tocmai fiindcă aceasta îi permite o relație directă cu alți oameni. O empatie cu aceștia. Ce a mai rămas azi din empatia cu pricina?
Petrecem zeci, sute de minute cu ochii țintiți pe ecranele telefoanelor mobile, alții dintre noi și-au abandonat birourile din care cu ceva vreme în urmă au dispărut zidurile –așa-numitele open office. O operațiune ce nu a dus însă atunci la îmbunătățirea comunicării colegiale, dimpotrivă. În ultimii doi ani am recurs la tele-muncă și la flexibilizarea timpului de lucru. Ce am câștigat, ce am pierdut și cât de ireversibile și mai ales pernicioase sunt pierderile în chestiune. Minuțios întoarse pe toate fețele în carte.
Ne-au adus toate acestea un plus de libertate? Nu, nici vorbă. Supremația e-mailurilor și a sms-urilor ne-a condus la alterarea capacităților noastre de comunicare. La mailuri și la sms-uri trebuie să răspundem cât mai prompt posibil. De răspunsul nostru rapid pot depinde multe. Așa că prescurtăm fraze, cuvinte, nu mai avem timp să vorbim de-adevăratelea unii cu alții.
Dreptul la vorbire a ajuns să fie restricționat de angajatori chiar și în cazul acelor profesii ce înainte se bazau pe comunicare. Taximetriștilor, șoferilor de la Uber angajatorii le-au impus să nu se mai angajeze în conversații cu clienții. Nu carecumva săatenteze la confortul acestora. În hypermarketuri ne umplem în mare grabă coșurile, nu ne privim unii pe alții (nu o mai facem nici în autobuze, trenuri sau metrouri), am devenit adevărate fantome, casierii sunt obligați la rându-le să își eficientizeze munca, adică să procesesze cât mai mulți clienți (și ei, și noi am devenit, în realitate niște numere), așa că nu mai au cum să se angajeze în conversații. Dacă o fac, nu își îndeplinesc targeturile, sunt calificați drept deficienți la capitolul rating, așa că intervine concedierea. Avem astfel de-a face cu ceea ce Noreena Herz numește economia capitalismului de suproveghere.
Simțim totuși uneori nevoia să schimbăm câteva vorbe cu alți oameni? Nici o problemă. Putem recurge la confidenți sau confidente închiriați cu ora. Afacerea se cheamă Rent a Friend. Simțim câteodată și nevoia unor atingeri fizice care nu au nimic sexual în ele? S-a găsit și aici soluția și tot contra cost, firește. Consecințele pot fi pe alocuri chiar dramatice. Roboții au început să ia tot mai mult locul oamenilor. Să nu ne mire că au apărut și roboții sexuali. Iar ingineri foarte bine plătiți de altfel lucrează cu asiduitate să le confere un aer din ce în ce mai uman.
citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
