Vladimir Putin este, din nou, o vedetă. Declaraţiile sale şi ale acoliţilor săi sunt materie de breaking-news. Mişcările de trupe din vecinătatea Ucrainei sunt analizate, atent, de cei care elaborează sofisticate scenarii de luptă şi de reacţie. Ameninţările la adresa ţărilor din fostul imperiu exterior ating intensitatea unor comunicate de presă din era sovietică.
Agresivitatea marţială a Federaţiei Ruse este expresia unui stat revizionist, neîmpăcat cu existenţa unei ordini europene fondate pe dreptul naţiunilor la auto-determinare politică. Rusia lui Putin nu este şi nu poate fi URSS. Ea nu mai posedă anvergura globală a unui sistem mesianic de seducţie ideologică: comunismul era raţiunea de a fi a universului sovietic. Rusia lui Putin, în pofida eforturilor sale, nu poate propune o religie politică care să egaleze intensitatea de fascinaţie a marxism-leninismului. Revenirea la naţionalismul militar şi la fervoarea etnocratică este semnul acceptării acestei noi realităţi.
Rusia lui Putin preia însă de la URSS un concept de stat, întemeiat pe control intern şi pe agresivitate externă. Rusia lui Putin nu poate exista, ca şi URSS, în absenţa inamicilor responsabili pentru ameninţarea fiinţei ei. În mitologia putinistă, NATO preia rolul pe care Stalin îl atribuia puterilor capitaliste. Confruntarea cu NATO asigură legitimitatea unui regim ce mizează pe respectul internaţional obţinut prin exercitatea intimidării armate.
“ Respectul” invocat de Vladimir Putin şi de diplomaţii săi este formula elegantă dincolo de care se află o constantă a politicii ruse: imperialismul şi vocaţia anexionistă. În numele acestui “ respect” Imperiul Rus a dezmembrat Polonia, în complicitate cu Austria şi cu Prusia. În numele acestui “respect” Stalin a obţinut de la noul său aliat Hitler partea sa de pradă, în urma încheierii unui acord pirateresc. “ Respectul “ evocat de Rusia presupune instituirea unui mecanism al sferelor de influenţă şi acordarea unui drept de veto: statele suverane din centrul şi estul Europei ar fi obiectul unui protectorat indirect al regimului de la Moscova.
Ucraina este, aşadar, o piesă din dosarul mai amplu al strategiei revizioniste a lui Vladimir Putin. Trauma ieşirii Ucrainei din sistemul de state-cliente ale Rusiei a motivat agresiunea militară şi anexarea peninsulei Crimeea. Ambiţia de a avea la Kiev un guvern “prieten”, afin în gândire cu cel de la Minsk, este, probabil, ţinta autentică a Federaţiei Ruse.
Ameninţarea cu forţa este, pentru Rusia, mai eficientă decât utilizarea forţei înseşi. Rusia are, în spaţiul european, aliaţi motivaţi de solidaritatea energetică: Germania este cel mai important dintre aceştia. Climatul de isterie războinică nu face decât să întărească un argument seducător în simplitatea sa brutală: securitatea Europei de vest poate fi obţinută prin acordarea respectului cerut de Rusia. Cedarea în sfera sa de influenţă a unor naţiuni irelevante ar fi un preţ rezonabil de plătit în această tranzacţie.
Agresivitatea Rusiei exploatează contradicţiile din spaţiul occidental. Potemkiniada lui Putin maschează, inabil, realitatea unei Federaţii Ruse al cărei singur aport global este exportul de hidrocarburi. Şantajul este instrumentul de care acest regim se serveşte, deliberat şi cinic. Un şantaj ce încurajează reflexul occidental al conciliatorismului, atât de familiar central şi est- europenilor.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
