La 20 august 1968 a fost întocmită la Comisia Guvernamentală de Colaborare şi Cooperare Economică şi Tehnică o listă a membrilor unei delegaţii care urma să plece într-o vizită în mai multe state din America Latină (Mexic, Venezuela, Columbia, Peru şi Chile). Vizita ar fi trebuit să înceapă în jurul datei de 10 septembrie 1968 sub conducerea lui Gheorghe Rădulescu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri. Nici unul dintre membrii delegaţiei respective nu cunoştea în acel moment despre marea surpriză pregătită de autorităţile sovietice pentru noaptea aceleiaşi zile de 20 august 1968: invadarea Cehoslovaciei de către mari unităţi militare sovietice, poloneze, est-germane, ungare şi bulgare.
Componenţa acelei delegaţii a fost următoarea: Valentin Steriopol (adjunct al ministrului Comerţului Exterior), Grigore Bârgăoanu (vicepreşedinte al Comisiei Guvernamentale de Colaborare şi Cooperare Economică şi Tehnică), Ion Morega (adjunct al ministrului Industriei Construcţiilor de Maşini), Ion Mineu (adjunct al ministrului Minelor), Ion Fetecău (director în Ministerul Petrolului), Nicolae Turturea (secretar I în Ministerul Afacerilor Externe), Constantin Dună (director adjunct la Banca Română de Comerţ Exterior), Florian Stoica şi Ovidiu Pungă (directori adjuncţi în Ministerul Comerţului Exterior).
În aceeaşi ordine de idei, o delegaţie condusă de Corneliu Mănescu (ministru al Afacerilor Externe) urma să efecueze vizite oficiale în Mexic, Columbia, Venezuela, Chile, Brazilia, Argentina, Uruguay, Peru şi Ecuador, în perioada 10 octombrie – 12 noiembrie 1968. Cu acel prilej a fost încheiat, printre altele, un Acord de colaborare culturală între Chile şi România.
Cât de importante au fost acele vizite, în condiţiile în care volumul schimburilor comerciale ale României cu ţările respective era de doar 7 milioane de dolari (în 1967), iar pentru anul în curs se estimase un nivel de 17 milioane de dolari? Nu cumva obiectivele economice şi politice stabilite de autorităţile de la Bucureşti erau nerealiste – „Un pod prea îndepărtat” pentru ambiţiile politicienilor comunişti români?
Pentru a răspunde la aceste întrebări este necesar să ne referim la politica impusă în mod treptat de Gheorghe Gheorghiu-Dej şi membrii anturajului său politic după plecarea trupelor sovietice din România în vara anului 1958. Liniile politice trasate de liderul Partidului Muncitoresc Român au devenit evidente la începutul anilor ’60, când acesta a contestat cu argumente dificil de combătut ideile promovate de Nikita Hruşciov privind integrarea economiilor statelor din blocul sovietic într-o structură suprastatală, pe care autorităţile de la Moscova să o poată dirija, modifica şi controla în funcţie de interesele naţionale ale U.R.S.S., fluturând în acelaşi timp steagul revoluţiei comuniste mondiale.
Plecând de la situaţia politico-economică respectivă poate fi înţeles motivul deciziei adoptate la 26 iunie 1963 de membrii Biroului Politic al C.C. al P.M.R. Aceştia au desemnat pe Alexandru Bârlădeanu, Gheorghe Gaston Marin şi Gheorghe Rădulescu „să studieze găsirea unor soluţii în ce priveşte posibilităţile de aprovizionare cu materii prime şi diverse utilaje şi instalaţii şi din alte surse decât cele cunoscute până în prezent”. Gheorghe Gheorghiu-Dej a comentat explicit la acea reuniune: „Depinde şi de noi, trebuie să ne orientăm, sunt ţări, cum este Brazilia şi Algeria (sic!) de la care am putea cumpăra (minereu de fier, respectiv petrol – nota P. Opriş). Să vedem ce este de făcut, trebuie categoric să punem lucrurile la punct cu lucrătorii din comerţul exterior, care lucrează afară. Nu trebuie făcut nici un fel de compromis. Coordonarea mai strânsă (impusă de autorităţile sovietice în domeniul economic – nota P. Opriş) este lucrul care aţi văzut unde duce”.
Acele contestări politice în domeniul economic s-au făcut în paralel cu achitarea anuală de către liderii comunişti de la Bucureşti a „tributului” cuvenit colegilor lor sovietici – care i-au impus cu forţa la vârful puterii politice din România. Astfel, în nota înregistrată la 16 decembrie 1965 la Arhiva Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R., Mihai Dalea a menţionat sumele trimise de autorităţile române în perioada 1961-1964 la fondul central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (de unde, probabil, se finanţau operaţiunile sovietice de răspândire a revoluţiei comuniste în întreaga lume): câte 400.000 de dolari (în 1961 şi 1962), o jumătate de milion de dolari (în 1963), respectiv 200.000 de dolari (în 1964).
Deşi Mihai Dalea a propus achitarea în 1965 a 200.000 de dolari, ca „tribut-cotizaţie” faţă de P.C.U.S., membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au hotărât altfel în şedinţa din 30 noiembrie 1965: „Aprobă transferarea sumei de 250.000 dolari SUA din contribuţia P.C.R. pe anul 1965, la fondul internaţional de ajutorare a partidelor comuniste, urmând ca restul de 250.000 dolari SUA să fie transferaţi la începutul anului 1966”.
În altă ordine de idei, Nikita Hruşciov avea dreptate la rândul său cu anumite idei pe care le promova şi Alexandru Bârlădeanu a recunoscut acest lucru la reuniunea din 26 iunie 1963 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R., astfel: „E adevărat că în special relaţiile noastre cu sovieticii sunt relaţii de într-ajutorare, noi nu luăm nimic gratis de la ei. Totuşi trebuie să privim lucrurile obiectiv. Natura lucrurilor pe care le dăm şi le primim este cu totul deosebită. Dacă ar înceta acest schimb, mai mult de jumătate din mărfurile pe care le vindem în Uniunea Sovietică nu le vom putea vinde în altă parte, iar mărfurile pe care noi le luăm de la ei sunt mărfuri de mare valoare.
Sigur că într-ajutorarea nu este nimic gratis, totuşi, prin structura acestui schimb, noi suntem avantajaţi şi noi trebuie să ţinem seama de acest lucru chiar şi faţă de toţi (ceilalţi membri ai C.A.E.R. – nota P. Opriş), însă ceilalţi primesc mai mult pe gratis decât cu plată, spun asta pentru că astfel se pun problemele. Într-o eventualitate de încordare a acestor relaţii, noi trebuie să putem face faţă unei reorientări, să nu ne bazăm numai pe o singură sursă, şi eu văd că această problemă se poate rezolva numai pe baza dezvoltării cât mai mari a agriculturii, că pe această cale putem rezolva orice greutăţi (subl.n.)”. Totodată, potrivit mărturiei lui Alexandru Bârlădeanu expusă la şedinţa din 26 iunie 1963, „Hruşciov a afirmat în legătură cu R.D.G. că dacă sovieticii nu dau sprijin R.D.G., în 24 de ore [Walter] Ulbricht a zburat (subl.n.)”.
Revenind la Gheorghe Gheorghiu-Dej, acesta a aprobat cumpărarea de licenţe de fabricaţie din străinătate în scopul dezvoltării accelerate a industriei româneşti. Acea viziune a fost însă afectată de neîncrederea şi de limitele ideologice ale liderului unicului partid din România de la acea vreme. De exemplu, după ce a citit o notă informativă întocmită la 25 septembrie 1959 de Carol Loncear (ministru al Industriei Grele), privind specializarea în Elveţia a 23 de ingineri, maiştri şi tehnicieni, Gheorghe Gheorghiu-Dej a notat cu un creion de culoare maro astfel: „Majoritatea ingineri! (sublinierea lui Gh. Gheorghiu-Dej – nota P. Opriş)abia 2 maiştri şi 1-2 tehnicieni.
- Cheltuim valută, se blimbă (sic) oameni şi privesc cum lucr[ează]. alţii. Ce poţi însuşi uitându-te la alţii cum muncesc? Este evident că ing[inerii]. s-au dus să se plimbe – se ştie că ing[inerii]. ns. nu au îndemânarea unor muncitori calificaţi sau unor maiştri! La ce ne-ar folosi asem[enea] metodă?
- În cel mai bun caz vom primi un referat
- Şi dacă lucrul nu merge de vină e ...”.
Deşi era inteligent şi putea avea iniţiative logice, liderul comunist a gândit rudimentar în cazul celor 23 de specialişti selecţionaţi pentru a se deplasa în Elveţia în scopul însuşirii fabricaţiei locomotivei Diesel-electrice 060-DA. Un stereotip al dictaturii proletariatului (superioritatea muncitorilor în societatea comunistă) iese în evidenţă în rezoluţia pusă pe nota de informare a ministrului Carol Loncear, adresată lui Chivu Stoica.
Patru ani mai târziu, mai precis la 20 decembrie 1963, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi-a exprimat interesul pentru două turbotransmisii Voith, austriece, ale căror licenţe de fabricaţie au fost cumpărate de autorităţile române pentru a fi utilizate la două modele de locomotive, astfel: „aici să procurăm proect (sic!) tehnologic de org[anizare]. a prod[ucţiei]. şi asistenţă”.
În cazul dinamului-demaror cu regulator de încărcare şi accesoriile acestuia (necesare unei locomotive Diesel hidraulice prototip, echipată cu un motor de 1250 CP şi care urma să fie realizată în România), liderul suprem al P.M.R. a hotărât procurarea licenţelor şi solicitarea proiectului tehnologic de organizare a producţiei de la partenerul străin. Totodată, în cazul instalaţiei de încălzire a trenului (care avea o capacitate de 1200 kg abur/oră), Gheorghe Gheorghiu-Dej a consemnat astfel: „aici să întocmim documentaţia de felul cum e org[anizată]. în ţările cu exper[ienţă].”.
Prezentarea preocupărilor liderului comunist privind locomotivele fabricate în România ne-a fost sugerată de lista cu produsele propuse de autorităţile de la Bucureşti pentru vânzare în ţările din America Latină începând din anul 1970. Alături de materialul rulant (locomotive Diesel-electrice, Diesel hidraulice şi vagoane), pe lista respectivă s-au menţionat vase maritime, autocamioane, autobasculante, tractoare şi maşini agricole, autoturisme de teren, utilaj minier, maşini unelte, instalaţii de cocsare, fabrici de sodă, fabrici de ciment, rafinării de petrol, instalaţii şi utilaje petroliere de forat, instalaţii pentru forarea de puţuri de apă, uree, sodă calcinată, sodă caustică, polietilenă, polistiren, P.V.C., blocuri, sârmă şi platine din aluminiu, cherestea de răşinoase şi tablă groasă.
În paralel, autorităţile de la Bucureşti doreau să achiziţioneze din ţările latino-americane, în perioada 1970-1980, minereu de fier, cupru şi concentrate din cupru (mai ales din Chile), ţiţei, plumb, sulf, bumbac, piei brute de bovine, făinuri proteice, cafea, boabe de cacao, textile din lână şi bumbac (finisate şi semifinisate), anumite maşini şi utilaje, piei tanate şi semitanate, precum şi articole din piele şi marochinărie.
Lâna şi pieile de bovine argentiniene nu erau o noutate pe piaţa din România. În prima parte a lunii martie 1948, o navă încărcată cu 2000 de tone de lână a plecat din Argentina şi a sosit la 11 mai 1948 în portul Constanţa. Alte vase trebuiau să aducă 7000 tone de lână argentiniană şi o parte din cantitatea respectivă urma să fie utilizată la fabricarea de stofe şi costume bărbăteşti destinate exportului. În plus, nava care a ajuns la 11 mai 1948 la Constanţa a adus şi un prim transport de piei argentiniene destinate fabricării de încălţăminte.
Nicolae Ceauşescu a înţeles faptul că dezvoltarea relaţiilor politice cu statele latino-americane permitea o creştere a schimburilor comerciale şi diversificarea surselor de aprovizionare ale României cu materii prime şi produse finite. Acestea sunt motivele pentru care politicianul comunist a plecat de la Bucureşti la 28 august 1973 şi a traversat Oceanul Atlantic cu un avion Il-62 (înmatriculat YR-IRB şi primit în acel an de compania „Tarom”). Pentru deplasarea acestuia şi a membrilor delegaţiei în vizitele oficiale efectuate în Republica Cuba (1-2 septembrie 1973), Costa Rica (3-5 septembrie 1973), Venezuela (5-10 septembrie 1973), Columbia (10-13 septembrie), Ecuador (13-15 septembrie) şi Peru (doar pentru sosirea la Lima, la 15 septembrie 1973) a fost utilizat un avion Il-18 (înmatriculat YR-IMM), adus în mod special din România. La plecarea de la Lima, Nicolae Ceauşescu s-a îmbarcat din nou în avionul Il-62 cu care sosise în Cuba pentru a traversa Oceanul Atlantic şi a ajuns în Senegal (unde a avut loc o escală tehnică), apoi în Maroc (21 septembrie) – unde a efectuat o vizită oficială de prietenie. Revenirea sa la Bucureşti a avut loc la 22 septembrie 1973 cu avionul Il-62.
După cum se poate observa, din enumerarea ţărilor vizitate lipseşte Chile. Acest stat era afectat de multiplele probleme economice şi sociale provocate de politica marxistă a preşedintelui Salvador Allende, bazată pe naţionalizarea pe scară largă a proprietăţilor industriale (în special cele din sectorul extragerii, procesării şi prelucrării minereului de cupru) şi a activelor bancare. Importanţa minereului respectiv pentru economia ţării era covârşitoare, Chile fiind cel mai mare producător mondial de cupru.
Lovitura de stat care a avut loc la 11 septembrie 1973, la Santiago de Chile, s-a soldat cu decesul lui Salvador Allende şi preluarea puterii de către o juntă militară condusă de generalul Augusto Pinochet. Atunci, Nicolae Ceauşescu era în Columbia şi nu avea planificată o vizită oficială în Chile din cauza problemelor economice şi sociale din acea ţară, pe care autorităţile de la Bucureşti le cunoşteau înainte de începerea turneului liderului comunist român în America Latină.
În documentele identificate la Arhivele Naţionale ale României există mai multe informaţii despre problemele cu care s-au confruntat autorităţile de la Bucureşti la aprovizionarea cu cupru. De exemplu, la 14 iunie 1966, Gheorghe Apostol l-a informat pe Nicolae Ceauşescu despre o solicitare a lui Manea Mănescu privind scoaterea din rezerva de stat a 300 de tone de cupru electrolitic (în lingouri), sub formă de împrumut. Ministerul Industriei Metalurgice avea nevoie de acea cantitate pentru a acoperi parţial deficitul de 395 tone cu care se confrunta uzina „Industria sîrmei – Cîmpia Turzii” în luna iunie din cauza nesosirii din Spania şi Republica Federală Germania a cantităţilor de cupru comandate. Acel metal se utiliza pentru fabricarea de conductori şi cabluri electrice.
După trei ani, mai precis la 13 mai 1969, Bujor Almăşan (ministrul Minelor) a fost nevoit să recunoască în faţa lui Nicolae Ceauşescu şi a celorlalţi membri ai Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. faptul că, în privinţa cantităţilor de cupru necesare economiei româneşti, „noi am propus soluţii şi nu am reuşit să facem contracte pentru anul 1969 deşi existau posibilităţi, dar pentru anul 1969 nu am reuşit şi nu am putut să facem nimic. Va trebui să căutăm în continuare din toamnă ca să găsim sursele de materii prime de care avem nevoie. Însă pentru anul 1969 nu există posibilităţi, de aceea am venit să reducem (planurile de producţie pentru anul 1969 ale Ministerului Industriei Construcţiilor de Maşini şi Ministerului Industriei Chimice – nota P. Opriş); trebuie să facem această modificare”.
Nicolae Ceauşescu a refuzat categoric modificarea acelor planuri de producţie, astfel: „Eu propun ca să nu rezolvăm problema aceasta acum, ci în continuare să vedem ce putem să rezolvăm şi cu iugoslavii (care au propus livrarea a 1700 de tone de concentrate de cupru, însă achitarea trebuia să fie făcută în devize convertibile – nota P. Opriş), să continuăm eforturile pentru găsirea de minereu; să facem un apel şi la ei, să le spunem că avem nevoie de minereu, aşa cum fac şi ei cu noi; avem nevoie de minereu de cupru, daţi-ne! (subl.n.)”.
În calitate de prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, Ilie Verdeţ a intervenit în discuţie în favoarea propunerii lui Bujor Almăşan: „Eu vă spun că s-au creat anumite greutăţi şi nu trebuie să lăsăm lucrurile nerezolvate. Sunt de acord ca să se mai facă eforturi, dar pe trimestrul II nu sunt posibilităţi ca să se facă acest lucru. Capacităţile se pierd la aceste uzine, noi nu putem s-o recuperăm.
Am venit din iarnă şi nu am admis nici un fel de modificări, însă am intrat în situaţia că singuri nu realizăm aceste sarcini de plan pentru că nu avem materie primă în trimestrul II.
Poate tovarăşe Ceauşescu să rectificăm parţial, pe o perioadă care o socotim, însă trimestrele 2 şi 3 nu sunt în stare să lucreze că n-au materie primă (subl.n.)”.
Deoarece Nicolae Ceauşescu şi Ion Gheorghe Maurer au solicitat explicaţii suplimentare, Bujor Almăşan a spus clar: „Nu se poate aduce până la sfârşitul anului. Este o cantitate de minereu care s-ar putea aduce din Chile, dar până să fie adusă trebuie timp. Iugoslavii au oferit aceste concentrate de cupru, însă nu s-a încheiat contractul cu ei (subl.n.)”. Totodată, ministrul Minelor a recunoscut faptul că s-a bazat pe minereul din România atunci când s-a făcut planificarea producţiei industriale pentru anul 1969, însă nivelul producţiei interne de minereu de cupru a fost mai mic decât cel planificat până la data şedinţei Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. şi nu se întrevedea o mărire a acestuia până la sfârşitul anului 1969 (care să acopere deficitul înregistrat până la mijlocul lunii mai 1969).
La încheierea discuţiei, Nicolae Ceauşescu a fost de acord ca pentru întreprinderile aflate în situaţia de a opri producţia să se cumpere cupru cu devize convertibile prin intermediul societăţii „Metalimport”, iar în a doua parte a anului 1969 să fie aduse din străinătate minereu şi concentrate de cupru (deşi Bujor Almăşan afirmase că nu era posibil acest lucru până la sfârşitul anului). Termenul stabilit de Nicolae Ceauşescu pentru a rezolva oferta iugoslavă a fost de o săptămână.
Tot în anul 1969, reprezentanţii României şi Republicii Chile au încheiat un acord de colaborare în scopul înfiinţării de societăţi mixte prin intermediul întreprinderii româneşti „Geomin” şi a „Societăţii naţionale de mine” din Chile. Astfel, autorităţile comuniste de la Bucureşti îşi exprimau interesul pentru a importa minereu şi lingouri de cupru din acea ţară latino-americană şi pentru a participa cu diferite maşini şi utilaje la extragerea minereului şi prelucrarea acestuia.
Pentru a se înţelege modul în care autorităţile chiliene doreau să colaboreze cu cele româneşti, după victoria în alegerile prezidenţiale a lui Salvador Allende, este necesară studierea notei de propuneri întocmită la începutul lunii iulie 1971 la Ministerul Afacerilor Externe şi Ministerul Comerţului Exterior de la Bucureşti. În documentul respectiv s-a precizat faptul că o delegaţie a Republicii Chile a sosit în România la 29 iunie 1971 pentru a încheia un acord complementar de schimburi ştiinţifice şi tehnologice la „Acordul de colaborare culturală” semnat de reprezentanţii celor două părţi în luna octombrie 1968.
Potrivit documentului menţionat, partea chiliană a afirmat atunci că dorea să ducă tratative pentru a se stabili condiţiile generale de acordare a asistenţei tehnice de către România, „urmând ca ulterior, pe măsura definitivării de către Partea chiliană a domeniilor de activitate în care va fi interesată să primească asistenţă tehnică, să se stabilească numărul specialiştilor şi sectoarelor în care vor lucra.
Partea chiliană a arătat totodată că, deoarece Chile se află la începutul construcţiei orânduirii socialiste, acordul respectiv nu poate avea caracter de reciprocitate, el exprimând o formă de ajutor pe care România o acordă Republicii Chile.
Reprezentanţii chilieni au menţionat unele domenii în care Partea chiliană ar fi interesată să primească asistenţă tehnică: industria chimică (îngrăşăminte), comercializarea produselor lemnoase, agricultură şi industrie alimentară, silvicultură, geologie, îmbunătăţiri funciare, hidroamelioraţii ş.a. (subl.n.)”.
Nicolae Ceauşescu a aprobat şi membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au fost de acord la rândul lor, la 5 iulie 1971, cu încheierea unui Acord de colaborare ştiinţifică şi tehnologică între România şi Republica Chile. Partea română era interesată să trimită experţi români în America de Sud şi să primească tineri chilieni pentru a urma studii în România (oferindu-se 10 burse pentru studii superioare şi diferite burse de specializare). În acelaşi timp, autorităţile de la Bucureşti nu au acceptat ca în documentul respectiv să existe condiţii financiare, aşa cum dorea partea chiliană, acestea urmând să fie stabilite separat, între instituţiile interesate.
Deşi acceptarea caracterului unilateral al acelui acord de Nicolae Ceauşescu poate fi considerată o greşeală, în analiza noastră se cuvine să amintim şi faptul că autorităţile de la Bucureşti doreau să vândă produse finite româneşti în străinătate, pe nişte pieţe care nu impuneau condiţiile stricte din Occident, în schimbul unor materii prime de care avea nevoie economia românească. În acelaşi timp, nu ne putem da seama în ce măsură Nicolae Ceauşescu a fost influenţat în decizia sa de orânduirea socialistă a ţării, menţionată de către partea chiliană (aceasta fiind însă o demagogie propagandistică). Probabil că la Santiago de Chile se cunoştea faptul că politicianul român dorea să îi ajute pe toţi cei care răspândeau revoluţia comunistă pe mapamond şi membrii delegaţiei care a ajuns la Bucureşti au avut cu ei o lecţie bine pregătită acasă.
Lovitura de stat de la 11 septembrie 1973 a pus capăt idilei care se înfiripa între regimurile de la Bucureşti şi Santiago de Chile. Generalul Augusto Pinochet şi ceilalţi membri ai juntei militare au acţionat rapid împotriva posibililor opozanţi, iar printre aceştia s-a aflat Luis Corvalán, secretarul general al Partidului Comunist din Chile.
Din informaţiile aflate în stenograma şedinţei din 3 octombrie 1973 a Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. (document pe care îl edităm în continuare) poate să rezulte un scenariu plauzibil, însă greu de demonstrat cu probe indubitabile deoarece participanţii la şedinţa respectivă au trecut la cele Sfinte şi nu au lăsat în urmă mărturii scrise despre modul în care au fost implicaţi de Nicolae Ceauşescu în planul de aducere în România a lui Luis Corvalán şi oferirea de azil politic pentru acesta. Concret, putem considera că Ştefan Andrei a aflat câteva idei pe care algerianul Houari Boumédiène urma să le prezinte la deschiderea celei de-a 28-a sesiuni a Adunării Generale a O.N.U. (1973-1974). Printre acestea a existat şi o referire la secretarul general al Partidului Comunist din Chile, care fusese capturat după lovitura de stat de la 11 septembrie 1973 şi ţinut în detenţie de către autorităţile de la Santiago de Chile.
Cunoscând acele informaţii, Ştefan Andrei a mers direct la Nicolae Ceauşescu şi i-a propus să se implice propagandistic în situaţia politică foarte complicată din Chile. Lui Nicolae Ceauşescu i-a plăcut ideea de a fi considerat salvator al unui conducător comunist necunoscut şi militant la O.N.U. pentru respectarea drepturilor omului – de fapt, un sacrilegiu deoarece erau cunoscute ororile săvârşite de către politicienii comunişti, începând cu teroarea instituită în Rusia după declanşarea în 1917 a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie şi continuând cu execuţiile aprobate de Iosif Stalin în anii ’30, războiul civil din Spania (1936-1939), teroarea instituită în Europa Centrală şi de Est de către autorităţile de la Moscova, după încheierea celui de-al doilea război mondial şi, nu în ultimul rând, cu abuzurile şi ororile săvârşite de liderii comunişti în România după 23 august 1944.
Ion Gheorghe Maurer a încercat să îl domolească pe cel pe care l-a uns în martie 1965 în fruntea comuniştilor români şi a aflat de-abia în a doua parte a şedinţei din 3 octombrie 1973 faptul că Ştefan Andrei se afla în spatele acţiunii de aşa-zisă salvare a lui Luis Corvalán. Prim-ministrul României a fost pus în faţa faptului împlinit de către Ştefan Andrei, care îi cânta în strună lui Nicolae Ceauşescu şi îl încuraja să iniţieze acţiuni diplomatice hazardate, fără respectarea regulilor şi cutumelor existente la organizaţiile internaţionale menţionate de liderul P.C.R. în cursul acelei reuniuni. Se poate observa cu uşurinţă faptul că Nicolae Ceauşescu nu a propus de la început acordarea de azil politic pentru Luis Corvalán şi a insistat în primul rând pe o amplă operaţiune de propagandă în scopul reliefării propriei personalităţi pe plan internaţional. Mai mult decât atât, Nicolae Ceauşescu a refuzat propunerile făcute de Ion Gheorghe Maurer în mai multe feluri privind elaborarea de către guvernul României a unor documente oficiale şi trimiterea acestora altor guverne, sub semnătura lui Maurer (nu însă şi autorităţilor chiliene, pe care prim-ministrul român nu dorea să le recunoască). Singurul erou al acestei operaţiuni trebuia să fie Nicolae Ceauşescu, iar în spatele său erau aliniaţi Ştefan Andrei, Cornel Burtică şi Paul Niculescu-Mizil. Cei din vechea gardă a partidului (Emil Bodnăraş şi mai ales Ion Gheorghe Maurer) trebuiau să depună steagul şi să îi mulţumească liderului suprem al partidului pentru faptul că îi întreba încă despre anumite probleme politice internaţionale, deşi la reuniunile respective venea cu decizia de a proceda exact cum dorea el.
În timp ce Nicolae Ceauşescu se străduia să răspândească revoluţia comunistă prin aşa-zisa respectare a drepturilor omului, luptă pentru pace, şi alcătuirea unei „noi ordini internaţionale”, în Occident erau politicieni la fel de demagogi, atraşi de mirajul luptei antiimperialiste propovăduite de comunişti şi care considerau că lumea civilizată trebuie schimbată din temelii. Unul dintre aceşti demagogi a ajuns şi la Nicolae Ceauşescu. În discuţia care a avut loc la 4 decembrie 1968, Tullio Vecchietti (secretarul general al Partidului Socialist Italian al Unităţii Proletare) şi-a prezentat opiniile privind mişcarea comunistă din Africa, America Latină şi India, apoi a exagerat amploarea acţiunilor anarhisto-revoluţionare pe care le-a organizat şi desfăşurat în cooperare cu Partidul Comunist Italian, astfel: „În Africa nu sunt partide comuniste, sau cele care sunt, sunt nesemnificative. Cu toate acestea, există un potenţial destul de mare de luptă în America Latină, unde există partide comuniste, dar ca să spunem adevărul nu contează, poate cu excepţia Partidului Comunist din Chile şi din alte câteva ţări. Am enunţat aceste două continente care sunt subordonate imperialismului aproape în totalitate. O situaţie similară există şi în multe ţări din Asia. O problemă care se ridică este şi aceea privind situaţia viitoare care va fi în India, unde se prevede o deplasare mai spre dreapta a Partidului Congresului.
Dumneavoastră cunoaşteţi că noi, împreună cu tovarăşii comunişti, ducem o politică de lărgire a frontului antiimperialist în Italia; atragem de partea noastră pe catolici şi studenţi, care vor contribui mult la marile lupte care se desfăşoară în Italia, despre care am vorbit mai înainte”.
Acţiunile desfăşurate de către membrii partidului condus de Tullio Vecchietti au fost atât de catastrofale încât, după pierderea în anul 1972 a alegerilor parlamentare desfăşurate în Italia, partidul s-a împărţit în trei şi Tullio Vecchietti a trecut în tabăra Partidului Comunist Italian. Ceea ce l-a interesat pe politicianul respectiv, după dizolvarea organizaţiei pe care a condus-o în perioada ianuarie 1964 – septembrie 1971, nu a fost soarta lui Luis Corvalán sau a altor lideri comunişti din alte ţări, ci obţinerea pentru sine a unui nou mandat în Camera Deputaţilor (1976), după care a devenit membru al Senatului italian în trei rânduri (1979, 1983 şi 1987).
De soarta secretarului general al Partidului Comunist din Chile s-au ocupat în cele din urmă autorităţile sovietice. Mai întâi, lui Luis Corvalán i s-au oferit „Premiul Lenin pentru pace” (1973-1974) şi Ordinul „Lenin” (1974). Apoi, după negocieri desfăşurate cu reprezentanţii juntei militare de la Santiago de Chile, autorităţile de la Moscova au reuşit să îl obţină pe Luis Corvalán în schimbul dizidentului sovietic Vladimir Bukovski – operaţiunea propriu-zisă desfăşurându-se la Zürich (18 decembrie 1976). A fost o acţiune concretă, în cursul căreia fiecare parte a avut ce să ofere, spre deosebire de agitaţia demagogică promovată de Nicolae Ceauşescu în scopul creării în străinătate, pentru sine, a unei imagini de apostol al respectării drepturilor omului şi al grijii faţă de soarta liderilor comunişti din întreaga lume (care ar fi trebuit să fie atei, potrivit dogmei pe care o predicau).Citeste continuarea pe contributors.ro
