La început, evenimentele din Kazahstan m-au dus cu gândul, instinctual, la ceea ce se întâmpla în România în zilele lui decembrie 1989: protestele din stradă, sinucideri în rândul militarilor, măsuri extreme împotriva manifestanților, arestări în rândul forțelor de securitate. Au lipsit, însă, unele componente ,,esențiale’’ ale unei mișcări de tip revoluționar: nu a existat o fază a doua când alții au preluat și continuat ceea ce începuseră manifestanții, mișcarea nu s-a extins în capitală iar conducerea statului s-a menținut pe poziție.
În plus, intervenția externă solicitată de președintele Kassim- Jomart Tokaiev, organizată de CSTO - Organizația Tratului de Securitate Colectivă, condusă de Moscova - a fost în favoarea conducerii. În ansamblu, afirmațiile mele nu sunt decât o radiografie imperfectă a stării de fapt din Kazahstan privită strict în comparație cu România sfârșitului de an 1989.
Lăsând comparațiile la o parte, situația din această țară s-ar putea caracteriza printr-o complexitate particulară. Cu riscul de a fi contrazis, îmi exprim părerea că este vorba de o încercare de destabilizare a regiunii central-asiatice în contextul unui vid de influență și putere în zona sa de sud care urmează retragerii forțelor occidentale din Afganistan iar lovitura o încasează țara cea mai importantă din zonă a cărei independență, după disoluția Uniunii Sovietice, nu i-a adus decât o stabilitate relativă, influențată de volatilitatea ierarhiei clanurilor și de influența lor asupra factorilor de putere. Kazahstanul este cheia stabilității politico-militare în Asia centrală și, în plus, este deținătorul unor importante resurse naturale. În afară de hidrocarburi, posedă metale și pământuri rare și, ceea ce este foarte important, aproximativ 12% din rezervele mondiale de uraniu producând anual 38% din consumul mondial. Pe primul loc între societățile care exploatează oxizii de uraniu - societăți din Rusia, Canada, SUA - se află China National Nuclear, intreprindere chineză de stat.
Ipoteza privind implicarea familiei fostului președinte Nursultan Nazarbaiev în organizarea mișcărilor de stradă poate fi luată în calcul dar nu mi se pare realistăpe deplin chiar dacă - probabil ca represalii sau din dorința de atenuare a protestelor - acesta a fost destituit de la conducerea Comitetului pentru Securitate Națională. Funcția îi asigura controlul instituțiilor de forță ale statului și ar putea fi comparată cu cea deținută de Deng Xiaoping în China anilor 80 dar atunci liderul chinez o utiliza în sens reformator. Nu era cazul lui Nazarbaiev.
Arestarea lui Karim Masimov, șeful serviciilor de securitate, persoană de încredere a lui Nazarbaev, ar putea fi un argument în favoarea ipotezei menționată mai sus dar asocierea numelui său cu mișcarea Hizb ut Tahrir pare a fi mai degrabă un gen de acoperire de tip diversionist, din partea regimului președintelui Tokaiev, o justificare de fapt a măsurii luate în legătură șeful securității statului. Hizb ut Tahrir este o organizație globală pro-islamistă, pan-islamică și fundamentalistă, influentă în unele state din Orientul Mijlociu dar și în vecinul Uzbekistan.
Dincolo de aceste aspecte, un lucru este însă cert: revenirea talibanilor la conducere în Afganistan și extinderea influenței acestora spre nord a crescut riscul de radicalizare a noilor generații din fostele republici sovietice asiatice fără a se ajunge la acea masă critică ce ar putea genera revolte populare capabile să redimensioneze configurația geopolitică actuală. Deocamdată. Kazahstanul nu este cea mai slabă verigă între statele din regiune iar intervenția CSTO pare să fi restabilit ordinea dar nu știm până când.
Deși nu cred că evenimentele din zilele primei decade ale lunii ianuarie ar fi provocat o surpriză totală la Moscova și Beijing, acestea au demonstrat celor două puteri, vecine și deci extrem de interesate, că ansamblul factorilor de risc la adresa securității lor este în extindere. În cazul celei dintâi este vorba despre regiunile și republicile autonome din Caucazul de Nord cu minorități sau majorități de religie islamică, în principal Cecenia iar în cazul Chinei, de provincia Xinjiang, locuită majoritar de musulmani. Pentru partea chineză, trebuie adăugat faptul că proiectul Belt andRoad Initiative (BRI), cunoscut și sub numele de Drumul mătăsii, este strategic legat de Kazahstan cel puțin pentru componenta sa nordică terestră. În context, stabilitatea țării vecine este esențială pentru implementarea acestei importante inițiative, poate cea mai importantă pentru chinezi la început de secol XXI.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro
