Precedentele două articole dedicate acestei teme au explorat implicațiile pe care le-a avut conceptul de “diplomație a vaccinurilor” pentru România și Republica Moldova. Cel de-al treilea articol, ultimul din serie, cercetează situația Ucrainei, ținând cont de vecinătatea imediată cu Federația Rusă și mai ales de starea în care se află statul ucrainean în prezent, având teritoriul parțial ocupat de forțele armate ruse, cu vulnerabilitățile sale interne acumulate și aflat permanent sub amenințarea unei noi agresiuni din partea Federației Ruse.
Autori: Iulian Mareș, Gabriel Simion
Norii negri
Serialul polonez “Norii negri”, realizat în anii 1973-1974, a făcut furori inclusiv în România, unde a fost difuzat 14 ani mai târziu[1], în anii ‘87-’89. A fost o metaforă folosită pentru a avertiza publicul asupra posibil conflict armat și pentru a îndemna națiunea poloneză să aibă încredere în puterea ei de rezistență în fața unui agresor străin. Mesajul serialului și-a găsit confirmare prin decretarea legii marțiale în Polonia anului 1981, iar în cazul României odată cu luna decembrie 1989. Nu întâmplător, titlul serialului se regăsește tradus în engleză ca fiind “Nori de război”.
Producția cinematografică a avut scenariul inspirat din trilogia scrisă la finalul secolului al XIX-lea de Henryk Sienkiewicz, al doilea polonez laureat al Premiului Nobel, în anul 1905, după Marie Sklodowska Curie. Deși redat ca ficțiune și fără a respecta integral adevărul istoric, subiectul fundamental al acestei opere literare este dezmembrarea Poloniei și împărțirea teritoriului ei între marile puteri Austria, Prusia și Rusia, eveniment survenit în secolul al XVIII-lea. Autorul nu a putut scrie în cele trei volume despre un inamic rus al defunctului stat polonez, deoarece a trăit ca supus al Imperiul Țarist aproape întreaga sa viață. Nici Polonia comunistă nu a putut protesta împotriva URSS, dar a recurs la instigare prin rezistență culturală: în anii ‘70, trilogia lui Sienkiewicz a fost publicată în tiraje enorme, era disponibilă în toate librăriile, fiind și lectură obligatorie în bibliografia de liceu[2].
Nori negri se adună acum pe cerul Ucrainei, comasarea suplimentară de trupe ruse la granița dintre cele două state, estimată a fi între 120.000 - 170.000 de militari din forțele terestre, aeriene și navale[3], făcând plauzibil scenariul unei noi invazii ce ar putea fi executată curând de Federația Rusă. Tensiunea momentului este confirmată la nivel internațional și, inerent, situația epidemiologică din Ucraina a scăzut ca subiect aflat în atenția opiniei publice. S-ar putea spune că răspândirea virusului Covid-19 în rândul ucrainenilor pălește ca gravitate, dată fiind amenințarea iminentă de la frontieră și spectrul altei pierderi teritoriale.
Dar, în orice confruntare armată contează în mod esențial raportul de forțe, iar pentru cel aflat în defensivă capacitatea de a rezista. Totodată, războiul a fost întotdeauna un mediu propice pentru răspândirea bolilor infecțioase și cea mai dureroasă oglindă în care se poate reflecta un sistem medical aflat într-un stadiu precar.
De la începutul pandemiei, Ucraina a înregistrat 3,4 milioane de cazuri de infectare cu Covid-19 și peste 87.000 de decese[4]. Dintr-o altă perspectivă, trei indicatori statistici[5] consemnați de pediatria ucraineană confirmă testul de stres la care e supus sistemul medical, de la data invaziei rusești: o reapariție a cazurilor de poliomelită între 2014-2017, boală care poate fi complet prevenită în prezent (prin comparație, ultimul caz de poliomelită din România[6] a fost în 1992), o răspândire largă a cazurilor de rujeolă între 2016-2019, anume peste 56.000 de cazuri raportate numai în ultimul an din intervalul menționat, o creștere de 8% a cazurilor de tuberculoză la copii în 2015, anul imediat următor după atacarea Ucrainei de către Federația Rusă.
Toate aceste elemente descriu o ordine a priorităților dictată de situația gravă în care se află Ucraina, stat ale cărui resurse financiare sunt cerute mai întâi de adulții de pe front și abia apoi de copiii din spitale. Un articol[7] al Euronews din mai 2021 se deschidea cu titlul „O țară, două războaie”, sintagmă ce făcea referire la conflictul armat cu Rusia și lupta împotriva pandemiei. În fapt, Ucraina duce mai multe fronturi odată: cele două remarcate de mass-media europeană, la care se adaugă sistemul medical și fenomenul corupției.
Un fapt remarcabil este acela că, la numai un an după ce a fost invadată, Ucraina a decis ca achizițiile sale medicale să fie realizate prin intermediul agențiilor internaționale UNICEF și UNDP, precum și prin Agenții Coroanei din Marea Britanie[8], o măsură, poate disperată, care a determinat reducerea semnificativă a costurilor, cel puțin pe moment. Sprijinul financiar internațional este colacul de salvare pentru guvernul de la Kiev, un recent exemplu fiind acela că Banca Mondială i-a acordat două împrumuturi, în valoare cumulată de 270 milioane de dolari, având ca destinație gestionarea situației epidemiologice și întărirea sistemului medical[9].
Totuși, o rezoluție a Parlamentului European din februarie 2021, referitoare la punerea în aplicare a Acordului de asociere UE – Ucraina a inclus îndemnul ca autoritățile ucrainene să investigheze eficient actele de corupție din sistemul medical, „îndeosebi încercările de a procura echipamente medicale și vaccinuri împotriva Covid-19 la costuri disproporționat de ridicate în contextul pandemiei”[10]. Amendamentul respectiv sugerează faptul că sistemul de sănătate ucrainean suferă în continuare de pe urma corupției.
Atunci când peste contextul pandemic se suprapune spectrul unei noi invazii, trebuie urmărită dinamica vaccinării. La jumătatea lunii decembrie a.c., procentul persoanelor complet vaccinate ajunsese în Ucraina[11] la 28,7%, în România[12] la 40%, iar în Federația Rusă[13] la 48%. Cu trei luni înainte, România și Rusia erau la egalitate, cu același procent de 28%. Această dinamică reflectă faptul că puterea militară dominantă în arealul Mării Negre face eforturi și reușește să avanseze cu rata vaccinării, în timp ce statele expuse, direct sau indirect, la amenințarea aferentă, întârzie să ia exemplu. Dincolo de ocean, Armata și Marina SUA au recurs la măsuri drastice în cazul militarilor care au refuzat vaccinarea: până în prezent, 2.803 au primit ordin de trecere în rezervă, estimarea totală fiind de 20.000 de cadre militare ce sunt pasibile să fie lăsate la vatră din acest motiv[14].
Ucraina nu se vaccinează
Populația Ucrainei a rămas reticentă la ideea de vaccinare împotriva virusului Covid-19, iar situația este într-atât de îngrijorătoare încât a făcut necesare cercetări multiple în registru sociologic, prin care au fost identificați trei factori determinanți, care se manifestă cumulativ.
La modul general, societatea ucraineană suferă de așa-numita “moștenire sovietică”, explicată ca fiind neîncrederea în tot ce vine din partea statului, o atitudine ce există și în Rusia. Vine “la pachet” cu nostalgia pentru URSS și înseamnă pentru cei care o resimt amintirea unor vremuri şi a unei lumi în care predomina „ordinea, certitudinile şi armonia”[15]. Predominanța acestei atitudini derivă din faptul că vârsta medie a populației ucrainene ajunsese în anul 2020 la 41,2 ani[16], comparativ cu 35,3 ani în anul 1990). Jumătate dintre cei 43,3 de milioane de locuitori ai țării și-au trăit primii 10 ani în timpul URSS, deci au o matrice psihologică a copilăriei vulnerabilă nu doar la campaniile industriei de publicitate, ci și la războiul informațional purtat pe direcția lor de Federația Rusă.
În mod particular, Ucraina este ținta unui volum imens de dezinformare pe care serviciile secrete rusești îl propagă prin platformele de social media și prin mass-media clasică, conex conflictului armat dintre cele două state, dar și preventiv, pentru ca aspirațiile euroatlantice ale Kievului să fie erodate din interior, prin lipsirea lor de suportul popular. Un detaliu elocvent: în anul 2013, în timp ce în Ucraina aveau loc protestele generic numite “Euromaidan”, serviciul intern de informații al Federației Ruse prelua sub control, prin forță, serverele folosite de rețeaua rusească de socializare Vkontakte, foarte populară și în rândul ucrainenilor. Astfel, FSB a dobândit acces la datele personale, de geolocație și fotografiile postate pe rețea de circa 16 milioane de utilizatori ucraineni[17].
În cele din urmă, autoritățile ucrainene au reacționat la dezinformarea realizată de Rusia prin intermediul mass-mediei clasice. Prin decret al președintelui Volodymyr Zelenskiy, în februarie 2021 a fost interzisă emisia a trei posturi de televiziune[18] cu orientare pro-rusă de la Kiev. Cu doar o zi înainte, Letonia a eliminat din grila programelor TV disponibile în această țară 16 posturi de televiziune rusești, ceea ce denotă că a existat o coordonare între cele două state[19]. Deși energice, aceste intervenții au avut un caracter punctual și nu se pot compara cu ansamblul de acțiuni puse în aplicare de Rusia, pe canale oficiale și neoficiale. Un raport din aprilie 2021 al Serviciului European de Acțiune Externă a concluzionat, cu argumente și exemple, că “diplomația vaccinurilor” promovată de Rusia a subminat atât încrederea în vaccinurile de producție vestică și strategiile de vaccinare, cât și încrederea în instituțiile Uniunii Europene[20].
Nu în ultimul rând, chiar modul în care autoritățile ucrainene au gestionat situația epidemiologică a generat reticență în rândul propriilor cetățeni. Practic, cumpărarea de vaccinuri din China și India a fost percepută ca o preocupare pentru obținerea de vaccinuri ieftine, nu a unora eficiente. Un sondaj realizat de Institutul Internațional de Sociologie din Kiev a relevat că 53% dintre respondenții ucraineni pur și simplu „nu vor”[21] să se vaccineze, temându-se că serurile nu au fost suficient testate.
Consecința acestui cumul de factori a fost că, la jumătatea lunii septembrie 2021, rata vaccinării în Ucraina era cea mai scăzută din Europa[22]. Constrânse de situație, autoritățile ucrainene au decis, în octombrie 2021, ca vaccinarea să devină obligatorie pentru funcționarii publici și cadrele didactice[23] în termen de o lună, iar lista categoriilor profesionale ce au aceeași obligație a fost extinsă[24] în noiembrie 2021. Între cele două momente, președintele Volodymyr Zelenskiy a făcut un apel public pro-vaccinare foarte expresiv: „le cer tuturor să debranșeze rețelele sociale și să-și branșeze creierul”[25].
În pofida situației sale, Ucraina a încercat să arate spirit combativ împotriva pandemiei de Covid-19, prin acțiuni de “diplomație a vaccinurilor” așa cum au derulat toate celelalte state ale lumii: a trimis o echipă medicală în Italia[26] încă din aprilie 2020 pentru a acorda sprijin și pentru schimb de experiență, a pus în aplicare și a prezentat la nivel internațional “experimentul Morshyn”[27], constând într-o campanie masivă de vaccinare a populației din localitatea omonimă, prin care s-a ajuns la un procent de 72% din aproape 6.000 de locuitori, cu doar 19 cazuri de infectare și niciun pacient spitalizat.
Situația la frontieră
Înainte de pandemie, un milion de persoane[28] tranzitau în fiecare lună linia de demarcație dintre teritoriile separatiste și teritoriul ucrainean actual, dând aparența unei acomodări motivate de rațiuni umanitare și interese economice. Restricțiile împotriva răspândirii virusului Covid-19 au pus capăt acestui tranzit de frontieră și au coborât la un minimum acceptabil asistența medicală pentru persoanele aflate în zonele de conflict.
Atitudinea părților beligerante în raport cu drama cotidiană a oamenilor prinși la mijloc denotă prioritățile fiecăreia și mai ales capacitatea de a le da curs acestora. În aprilie 2016, la Kiev a fost înființat un minister al “Reintegrării Teritoriilor Temporar Ocupate”, al cărui website funcționează și acum în „faza de testare”[29], având secțiunea de proiecte lipsită de conținut. În teren, autoritățile ucrainene încearcă să asigure asistență medicală cetățenilor aflați de-a lungul noii frontiere, dar acțiunile aferente sunt sporadice, în momente de acalmie și în funcție de resursele bugetare alocate.
Sputnik V a fost interzis de la începutul anului 2021 pe teritoriul Ucrainei, dar vaccinul a fost administrat încă din februarie același an în zonele separatiste Luhansk și Donețk, cifrele inițiale fiind de 65.000 de doze, respectiv 80.000 de doze. Ulterior, Rusia a continuat să livreze constant echipamente medicale în cele două regiuni sub formă de „ajutor umanitar”. Este un mod de acțiune comun, întrucât operațiuni similare au fost derulate și în alte teritorii separatiste susținute de Kremlin, precum cele din Georgia[30], iar toate sunt animate de o obsesie a superiorității pe care Rusia ține să o demonstreze în raport cu statele cărora le-a încălcat suveranitatea.
De altfel, Maria Zakharova, purtătorul de cuvânt al Ministerului rus al Afacerilor Externe, a declarat în repetate rânduri că există „un război al vaccinurilor”[31], în mod evident Ucraina fiind unul dintre fronturile sale. Una dintre narațiunile propagandei rusești în Ucraina este aceea că guvernul ucrainean este forțat să refuze vaccinul Sputnik V, deoarece se află sub controlul Vestului și este condus, de fapt, din străinătate[32], încă o idee din arsenalul ideologic menit să justifice și să pregătească opinia publică rusă pentru o nouă intervenție a “Armatei Roșii eliberatoare”.
În ansamblu, ingerințele armate întreprinse după anul 2000 de Federația Rusă în arealul limitrof degajă o atitudine colonialistă flagrant asemănătoare cu cea avută de puterile vest-europene, în urmă cu mai mult de un secol. Ziarele britanice, germane, belgiene sau franceze abundau pe atunci în descrieri privind nevolnicia națiunilor preluate sub control prin forța armelor, pentru exploatarea resurselor naturale, iar mitul „albului salvator” era larg răspândit în conștiința populară.
Rusia de astăzi uită cu intenție adversitatea ideologică pe care a avut-o în perioada URSS la adresa “imperialismului capitalist” și, la rândul ei, practică un nou imperialism, un secol mai târziu. Acest decalaj istoric explică, probabil, dezastrele de mediu și dramele umanitare pe care le provoacă și apoi le ignoră în zonele în care a intervenit cu trupe, fără a ține cont de paradigma anacronică după care se raportează la celelalte state ale lumii și la problemele contemporane ale acesteia.
Ucraina și România
Diviziunea muncii, în accepțiune sovietică, a fost explicată de Vladimir Lenin într-un pamflet din anul 1902, conform căruia propagandistul va explica în presa scrisă, iar agitatorul se va manifesta prin discurs emoțional[33]. După mai mult de un secol, manualul de “agitprop” se aplică la București și la Kiev, cu consecvență și în același registru de decalaj istoric.
În timp ce Ucraina este descrisă de propaganda rusă ca fiind o țară supusă Occidentului, România este numită “o slugă a Vestului” de către comentatori precum Ion Cristoiu, căruia platforma Sputnik îi publică pe larg aprecierile[34]. Diana Șoșoacă, personaj politic strident prin design, îl secondează pe “maestru” și contestă mai întâi gravitatea pandemiei de Covid-19 și apoi rațiunea de a fi a Uniunii Europene. Senatoarea și-o asumă ca model pe Marine Le Pen[35], al cărei partid a beneficiat în 2014, anul în care Rusia a invadat Ucraina, de un împrumut de 9,4 milioane euro oferit de o bancă rusească[36] și pe care nu l-a rambursat niciodată.
Un alt exemplu emanat din universul francofon, doctorul francez Louis de Brouwer, eseist și specialist în biologie moleculară și homeopatie, este extrem de prezent pe piața de carte din România cu titluri precum “Vaccinarea - eroarea medicală a secolului”, disponibile pe toate platformele de vânzări online. Ca detaliu, lucrările sale sunt prezentate ca fiind traduse “în mai multe limbi, inclusiv română și ucraineană”[37], un aspect suficient ca să denote cărui public-țintă se adresează traducerile respective.
Ca și în România, eforturile făcute în Ucraina pentru a încuraja vaccinarea în rândul populației sunt erodate prin campanii de tip “agitprop”, derulate cu scopul de a alimenta scepticismul față de situația pandemică. Un exemplu ucrainean asemănător Dianei Șoșoacă este Ostap Stakhiv, politician local din Liov, care s-a făcut remarcat prin acțiunile sale populiste, prin organizarea de proteste împotriva vaccinării și a restricțiilor aplicate de guvernul de la Kiev, puternic promovate prin intermediul rețelelor de socializare. Acțiunile acestui politician au mers până la crearea unei organizații cu numele „Stop FakePanedmic” și extinderea ei cu filiale în alte țări. Doar că, în noiembrie 2021, Ostap Stakhiv a fost arestat de serviciul ucrainean de securitate și pus sub acuzare pentru legături cu o prezumtivă rețea constituită cu intenția de a destabiliza situația internă din Ucraina. Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
