O lege privind certificatul verde la locul de muncă ar fi putut fi dată de Parlament fără probleme de constituționalitate. O dovedesc mai multe decizii ale unor instanțe internaționale, precum și exemplele a cel puțin nouă state europene care au adoptat diferite variante de „vaccinare obligatorie”, în lupta împotriva pandemiei.
Suntem la începutul unui nou an, când e vremea urărilor de bine și a bilanțurilor. Și, de asemenea, e vremea când ar trebui să înțelegem viitorul pe baza evenimentelor din anul ce tocmai s-a încheiat.
Iar cel mai important eveniment politic este, în opinia mea, faptul că partidul radical AUR și-a impus punctul de vedere într-un subiect esențial, certificatul COVID la locul de muncă, folosindu-se exclusiv de dezinformare și de frica pe care le-a băgat-o în oase celor ce conduc România.
E un prim semn important că, în 2022, dezinformarea și agresivitatea pot schimba lucruri importante în România, în fața unui președinte și a unei coaliții de guvernare mult prea slabe pentru vremurile în care trăim (deși controlează 70% din Parlament).
Toate datele arată că nu vom mai avea o lege privind certificatul verde la locul de muncă, pentru că președintele Iohannis și liderii partidelor de la putere se tem de presiunea publică și de protestele care le-ar putea genera o astfel de decizie. Mai exact se tem de AUR, de George Simion, de Diana Șoșoacă și de toți oamenii pe care aceștia reușesc să-i mobilizeze pe Facebook.
Sigur că, oficial, liderii unei coaliții politice de 70% nu puteau recunoaște că au dat înapoi pe un subiect ce ar fi putut probabil impulsiona campania de vaccinare din cauza fricii de o minoritate. Au invocat preocuparea legitimă ca nu cumva să facă legi neconstituționale.
Un pretext ieftin, ușor de demontat.
O lege prin care angajații de la stat sau de la privat a fi fost obligați să-și scoată un certificat electronic care să dovedească faptul că sunt vaccinați, au trecut prin boală sau s-au testat anti-COVID putea fi făcută în așa fel încât să fie constituțională.
Știu acest lucru pentru că m-am ocupat de subiect, am studiat cum s-a aplicat în alte țări, ce decizii ale CEDO au fost luate în privința vaccinării obligatorii, am întrebat experți ce anume trebuie făcut pentru a se evita discriminarea.
Am făcut-o în luna aprilie când nu exista proiectul de lege a lui Rafila (care e unul mult mai soft decât altele similare adoptate în UE, după cum vom vedea mai încolo), ci doar niște vorbe-n vânt aruncate de premierul de atunci Florin Câțu pe un subiect despre care începuse să se vorbească prin companiile private ce-și doreau angajații înapoi la serviciu.
Toate argumentele, pro și contra, deciziile CEDO, părerile specialiștilor din România și din alte țări pot fi citite în articolul pe care l-am publicat atunci:
Aș sublinia acum doar concluzia la care a ajuns autoarea unui studiu internațional pe subiectul vaccinării obligatorii, bazat pe deciziile CEDO, și anume că „statele au dreptul de a impune vaccinarea cu condiția însă de a găsi acel echilibru între protecția sănătății publice, dreptul la sănătate și la viață privată a persoanelor vaccinate”.
Sigur că judecătorii CEDO sau specialiștii citați în articolul menționat nu sunt de anvergura profesională și morală a experților George Simion și Diana Șoșoacă (sau a celor din PSD invocați de Marcel Ciolacu), dar măcar ar fi trebuit să vedem cum au rezolvat problema de constituționalitate alte state din Uniunea Europeană.
State care au introdus diferite variante de „vaccinare obligatorie” împotriva COVID, în funcție de interesele societății. Repet, multe dintre aceste forme sunt în realitate mai dure decât varianta soft de proiect de lege inițiată de ministrul Sănătății Alexandru Rafila.
Câteva exemple europene:
Mai întâi să spunem că subiectul este chiar pe agenda UE. Președinta Comisiei Europene Ursula von der Leyen a spus explicit că ar trebui să existe o dezbatere europeană privind vaccinarea obligatorie.
În ceea ce privește țările membre, Austria va avea de la 1 februarie vaccinare obligatorie pentru toată lumea.
De la 15 ianuarie, Grecia va amenda persoanele trecute de 60 de ani care nu sunt vaccinate (cu 100 de euro pe lună).
Parlamentul din Germania a adoptat o lege prin care angajații din domeniul medical și cei din asistență socială trebuie să dovedească că sunt vaccinați sau trecuți prin boală. Au timp să o facă până pe 15 martie, altfel contractele lor de muncă vor fi suspendate.
Italia a impus deja vaccinarea obligatorie inițial pentru personalul din sănătate, apoi și pentru alte categorii profesionale cum ar fi profesori, militari, polițiști etc.
În Franța persoanele care intră în contact cu publicul trebuie să aibă un certificat de sănătate, care să dovedească vaccinarea, trecerea prin boală sau testarea negativă.
În Marea Britanie vaccinarea va fi obligatorie pentru personalul din sănătate și asistență socială până pe 1 aprilie.
În Ungaria este obligatorie vaccinarea pentru angajații din sănătate, profesori, funcționari din instituții publice. De asemenea, angajatorii au voie să decidă dacă impun sau nu vaccinarea obligatorie a propriilor angajați.
Din 15 decembrie, Letonia a trecut la vaccinarea obligatorie la locul de muncă.
Polonia va introduce vaccinarea obligatorie pentru personalul din sănătate de la 1 martie.
Toate exemplele de mai sus, alte unor state care stau mai bine la vaccinare decât România, demonstrează cât de false sunt argumentele celor ce se zbat, chipurile, să apere Constituția României de abuzuri. După cum spuneau și experții citați în articolul menționat mai sus, „vaccinarea obligatorie” poate fi legiferată de un stat democratic, în anumite condiții. Nu e nimic de apărat aici, pentru că nu e vorba despre niciun abuz.
Sigur că din punct de vedere politic subiectul este unul complicat, mai ales într-o țară în care gradul de conformare la vaccinarea anti-COVID este mult mai scăzut decât în celelalte țări UE.
Este un subiect riscant, după cum atrăgeau atenția și experții Organizației Mondiale a Sănătății, să vorbești despre „vaccinare obligatorie” ca metodă de compensare a eșecului unui stat de a lupta eficient cu pandemia.
Pe de altă parte, nu poți să nu remarci faptul că nu genul acesta de argumente a primat atunci când liderii puterii au pus cruce subiectului. Nu, a fost vorba doar de frica de AUR.
A fost suficient ca un protest puțin mai zgomotos să ajungă sunt ferestrele parlamentarilor și politicienii ne-extremiști și ne-radicali ai României au dat înapoi. Iar publicului nedumerit (și nevotant de AUR) i s-a livrat convenabil povestea cu frica de neconstituționalitate a legii.
AUR a ajuns la 17%, potrivit unui sondaj Avangarde, și probabil că o să mai crească, având în vedere greața pe care o inspiră multor români ultimele evenimente de pe scena politică.
Și acum nu poți să nu te întrebi câte dintre revendicările AUR vor mai fi puse în aplicare în perioada următoare, din teama pe care contul de Facebook al lui George Simion o stârnește printre decidenții politici din România?
Ce puncte pe de agenda acestui partid eurosceptic vom mai vedea rezolvate în perioada următoare de coaliția de guvernare, una pro-UE cel puțin declarativ?
Cred că asta ar trebui să fie întrebarea anului 2022: Cât de mult va influența AUR societatea românească „mulțumită” lașității politicienilor de la putere?
