Ceea ce părea, acum un an şi jumătate, doar o paranteză trecătoare,menită să devină istorie, a fost transformată în ordinea cotidiană a societăţilor noastre. Excepţia, în materie juridică şi politică, a eliminat normalitatea domniei legii şi a rigorii constituţionale. Puterea executivă a uzurpat atribuţiile legislativului, în vreme ce garanţiile judecătoreşti ale libertăţilor au fost erodate, dramatic. Gramatica existenţei umane, în toată simplitatea sa, este obiect de reglementare statală.
Omul pare neputincios în faţa unei ofensive în care frica de moarte este alibiul ce conferă autorităţii, dar şi corporaţiilor tehnologice, perspectiva extinderii controlului lor. Nimic nu mai scapă ochiului vigilent al supravegherii şi o nouă variantă a gândirii unice este pe cale să se nască.
Suspect şi indezirabil, liberul-arbitru este privit de cei ce subscriu la această nouă religie a politică a supunerii oarbe ca responsabil pentru dezordinea sanitară şi pentru creşterea pericolului ce planează asupra noastră. Individul este imatur şi iraţional, de aici necesitatea dezvoltării unui cadru coercitiv care să îi regleze comportamentul. Orice exerciţiu de scepticism este tratat ca simptomul unei patologii intelectuale. Conversaţia publică este întreruptă, iar ceea ce domină este dialogul isteric dintre fricile apocaliptice şi viziunile conspiraţiilor globale. Între aceste extreme pare că nu se mai află nimic. Luciditatea este absentă în acest context al supremaţiei statului şi al psihozei globale.
Dispariţia conversaţiei autentice de la nivelul unei comunităţi de cetăţeni indică slăbirea pluralismului însuşi. Adevărul unic, elaborat de stat, este distribuit mediatic de cei ce îl servesc. Ştiinţa este evocată spre a justifica dogmatismul autocratic. Iar ştiinţa însăşi este curăţată de orice adevăr ce contrazice viziunea statului. Venerarea ştiinţei devine un exerciţiu de adoraţie colectivă, în spatele căruia se poate ghici intenţia puterii de a -şi menţine suveranitatea ei ilimitată.
Căci ştiinţa nu poate fi separată, niciodată, de contextul politic în care este plasată, ca într-un pat al lui Procust. Lecţia secolului trecut este cât se poate de limpede. Totalitarismul a anexat ştiinţa, la dreapta şi la stânga radicală. Crimele şi excesele au fost legitimate prin ştiinţă. Experimentele de inginerie socială şi genocidul au fost prezentate ce formele ultime de manifestare ale unui adevăr ştiinţific validat ideologic. Libertatea de gândire este inseparabilă de libertatea criticii. Ştiinţa poate acţiona nu doar ca un vehicol de emancipare a umanităţii , dar şi ca instrumentul capabil să reducă omenirea la statutul de masă condiţionată pavlovian.
2021 este o pagină din această cronică contemporană. Statele au ales, mai devreme sau mai târziu, frica şi starea de excepţie ca mecanismele menite să gestioneze momentul pe care îl trăim. Invocând ştiinţa, ele au erodat libertăţile naturale ale oamenilor, ignorând un patrimoniu de gândire pe care s-a întemeiat societatea deschisă în anii de după 1945. Graniţa dintre autocraţie şi democraţie a început să se şteargă, treptat. Starea de excepţie a fost substituită, de facto, dacă nu de jure, constituţionalismului.
Luciditatea democratică caută un drum care, respectând dreptul sacru la viaţă, să nu ameninţe, mortal, libertăţile pe care se fondează societăţile noastre. Contractul social nu poate fi amendat de state cu aroganţă, mai cu seamă atunci când tentaţia acţiunii unilaterale ispiteşte puterea executivă.
În preajma anului 1848, Alexis de Tocqueville evoca perspectiva unei societăţi umane nivelate de egalitarismul impus statal. Profeţia sa este pe cale să se îndeplinească, căci domesticirea prin frică şi prin propagandă este un semn al vremurilor noastre.
