INTRODUCERE (FĂRĂ DE CAPTATIO BENEVOLENTIAE)
Mă știți au ba, nu mă explic! Am pierdut pân-acum mult preamultă vreme cu proștii. Prea multă lume s-a râs, și-a bătut joc de mine. Că cică mi-s romantic, idealist, visător... Asta e! De-acu-ncolo doar zic, rog frumos, ofer, invit... Și trec la fapte. Cui îi place: bine; cui nu: pa și pu!
De mic copil, de când mă știu, subsemnatul colecționez potcoave. Inițial am bătut doar satul personal. Cu vremea, am bătut rău multe alte sate. Cutreierând și aferentele pășuni, păduri, dealuri, coclauri, munți. Crescând și călătorind, știam deja ce-aveam de făcut. Deci am căutat, colectat și, iată, am adunat peste 5 mii 600 și ceva de potcoave. Înțelegeți, nu? Potcoave căzute de pe copitele unor cai sau măgari prost potcoviți, potcoave roase prin uzaj și abandonate natural, potcoave aruncate de unul și altul, copii și bătrâni, femei și brute, potcoave inițial scuipate, blestemate sau urate de bine și azvârlite grijuliu peste cap, înapoi, la răscruce de drum, ori de cele suspendate ursitor și augural pe deasupra porților sau pragurilor de feldefel, potcoave de cele încredințate cu mesaje mai mult sau mai puțin vrăjitorești, romanticești sau doar tâmpe, potcoave mai vechi (antice chiar), ba și mai nouțe. Desigur, la care se mai adaugă – deh, conștiința mea contextuală, reprezentațională și (cum zic etnografii și muzeografii despre care m-am interesat, căci mai citim sau deschidem cărți și noi) patrimonială –, se adaugă, căci trebuie firesc să se adauge, piroane, cuie și cuișoare (tradițional numite caiele). Desigur, pentru potcovire. Ba chiar și baroase, ciocane, nicovale, clești, pile și rindele pentru ras, geluit sau șlefuit/lustruit masa osoasă a copitelor bietului animal. Deci, pe scurt, sunt posesorul celei mai mari colecții din lume – precis din toată lumea, nu doar din scumpa și iubita noastră de țărișoară Republica România – de potcoave + instrumente auxiliare ori adiacente.
Desigur, la maturitate am început să achiziționez, ba chiar și să capăt pe gratis câte una-două potcoave făcute recent, unele proaspăt forjate și bătute și călite de varii potcovari, fierari, aurari, spoitori, tinichigii, artizani, artiști, șmecheri. Ba chiar am cumpărat câteva de la diferite magazine universale ori gherete din orașe mici sau de la țară, în care dumnezeu știe ce producător, privat sau de stat, trage la ștanță, la calitate și valoare amărâte, potcoave vai și-amar de gaura lor. Dar vă asigur, toate acestea sunt doar o anexă sau adagiu umil, ironic poate, la ceea ce înseamnă colecție ca lumea, tezaur efectiv. Potcoavele găsite sau obținute ba cu vorbă bună, ba c-un bănuț și cel mai adesea c-o țuică, bere, vin, sunt cele mai cele. Am zis și repet: am mai mult de-o grămadă, am o groază, am de-un muzeu. Dacă-mi permiteți: MUZEU.
Aaa, dar era cât p-aci să uit: la toate cele peste 5 mii, hai aproape 6 mii de potcoave autentice, de adăugat sunt și jucărelele mici de tot numite mărțișor, care reprezintă mai exact reproduc tot potcoave. Din astea... am cu caru. Vorba vine, în realitate având fără număr. Nici nu le-am numărat vreodată. Dar când le mai văd pe vreo tarabă anuală, din februarie până-n Crăciun (nu mă deranjează, dincontră), le salt mintenaș. Deci am și mai pot arăta și sute și sute poate mii de pliculețe și celofanuri cu potcovele din plumb vechi, din argint sau aur imprecizabil temporal, din sârmulițe banale ori din porțelan, din turtă dulce, ciocolată, etc. Din orice, căci fleacul ăsta idiot care se cheamă Mărțișor nu are nicio rigoare sau jenă autoinhibitivă. Alături sau într-un indiferent paralel față de caraghiosul mic coșar, de trifoiul cvadrifilat, ghiocelul sau picătura de inimuță cu fundă șnurată, potcovițele de-un omega mai mult sau mai puțin aproximativ sparg și domină târgul.
Cu ce vreau însă să mă laud, căci merită, consider, e ceva cu totul aparte. Fapt meritând nu doar paragraf separat, dar chiar și secțiune sau temă independentă, subtitlu. Așadar...
POTCOAVA CALULUI LUI ATTILA
Da, ați citit bine: Potcoava calului regelui Attila, năvălitorul care ne-a atacat și foarte probabil ne-a și tăvălit bine țara. Era prin anul... da parcă chiar contează! Să fim serioși. Dacă s-ar fi-ntâmplat cu 3-4 hai 7-8 ani înainte sau după... mare brânză. Deci să lăsăm fleacurile. Cum bine știe orice copil de clasa 4-a, regele Attila a fost un urât rău de tot, barbar conducător de șleahtă huniată de pradă, care călare pe cabalinul și colericu-i cal a dat roate de cavalcade călcând ca un cocalar țărișoara noastră preasfântă și dragă. Deh, nici creștin nu era, așa că a avut o scuză ticăloasă în plus să ne căsăpească bărbații și femeile, foarte probabil purtându-se aparent ceva mai milostiv cu preafrumoasele noastre virgine autohtone perfect violabile. Deci, fapt e că vine porcu ăsta cică regalo-imperial, omoară ce-omoară, fură ce fură, siluește cât poate, dar praf și pulbere mai devreme sau mai târziu tot se face. Numai că, între timp, nenorociții lui de cai, folosiți printre altele și la-ncălzirea sub șa a cărnii pe care o haleau crudă oștile năvălitoare, ba chiar și la transportul unor clondire sau cazane de fier din frumoasa de Chină antică chiar pân-aici, ei bine ăștia nu numai c-o mierlesc, la rându-le, tot mai devreme sau mai târziu, oricum prematur, dar își și pierd ori doar își leapădă propriile încălțări, adicătelea potcoavele. Eu personal nu am numai una, adică o singurică și oarecare bucată din să zicem potcoavele hergheliilor atât de sovaje ale hoardelor lui Attila. Nici mai mult nici mai puțin, cum te văd și cum mă vezi, eu posed chiar potcoava LUI Attila. Mai exact chiar potcoava iepei LUI personale!
Desigur, nu vă vine să credeți. Desigur, unii chiar aveți tupeul să nu mă credeți și basta. Să fiți sănătoși toți, e problema voastră. Doar atâta vă spun: da, chiar potcoava calului (mă rog, a iepei) lui Attila, chiar p-aia o am!
Dovezi, documente, expertize, chestii-socoteli... D-asta nu-i treaba mea! Asta-i cu totul altă treabă și, jemonfiș, v-aparține. Vă dau potcoava la oricine... (ei, na... acuma nu chiar la oricine). Luați-o, pupați-o, gustați-o (nu-i din fier ordinar, ci din bronz, adică dintr-o aramă de-aia plină de aur curat și alte materii fine). Băteți cu degetu-n dânsa, auziți-o cum sună. Băgați-o de-aveți un aparat de-ăla cu Carbon 14 și faceți și-analiză chimică și fractară și nucleară de vreți de puteți. Eu o dau. Numa să mi se ceară. Vorbim după. Căci, veți vedea, perioada precis concură, anul sigur e cel de rigoare, totul, dar totu-totului e verificabil, corespunzător. Da mai e ceva. Ceva și mai și. Auziți: dețin nu numai potcoava respectivă, ci și, inclusiv, tocmai...
POTCOAVA CALULUI LUI TRAIAN
Da, citiți bine. Potcoava calului împăratului roman Traian. Mai exact și simplu: Trăian. După unii/alții chiar Troian. Nu contează. Contează ce vă zic: e vorba chiar de potcoava, mare, minunată, care se poate observa și pe unele din statuile ecvestre ale mărețului imperatorus maximus Marcus Ulpius Nerva Traianus. (Pe românește, Trăian.) Chiar asta. Asta și nicidecum alta. De găsiți alta, mă jur, îmi tai gâtu să moară mama.
Într-un fel de ultimă instanță m-aș aventura ca să zic inclusiv „potcoava calului lui Trăian și Decebal”, de n-aș risca să fiu prost înțeles sau subînțeles, ba chiar bârfit urâțel. Dar nu zic, m-abțin, așa că revin. Dețin până la proba contrarie, adică până la efectuarea de analize de laborator de oricare gen sau grad avansat vreți voi, dețin inclusiv potcoava calului Împăratului, Marelui Împărat, roman și de internațională memorie afectivă și literară, Traian/Trăian/Troian.
Stați să vă zic, fie că puneți și voi careva mâna pe-o carte... ori poate nu vă pretați la un asemenea deranj, majoritatea doar foietând – vorba vine – pe-aicea, prin onlainul care, deh, e comod, deci citiți în diagonală și-n fugă mai trăgând pe-aci și câte-un comentariu pe lângă, fără nicio legătură cu textul ori doar pentru a vă afla-n treabă... (Rușine! am scris inițial, dar mi-a cerut unul dintre redactori să șterg, că cică se pot supăra onor cititorii iară ziarul nu se poate descotorosi de clienții producători de reiting, așa că iată, șterg și nu mai scriu.) Deci ați pus or ba mâna pe-o carte a lui Lucian Boia, vă spui eu: omu ăsta, cică profesor la Universitatea din București și la Sorbona (o comună) din Paris, zice că despre împăratul Trăian românii au aflat târziu de tot, de la franțuji și italieni, așa cum aflat-au că vom fi fost latini tot cu ocazia preumblărilor unora și-altora prin străinătate, ceea ce-i complet falș. Omul, vă spun cu mâna pe inimă, habar n-are. Acuma, bine, a mai zis el și alte prostii. Cum că de pildă mărețul/preamărețul nostru Mihai Viteazu n-ar fi fost chiar așa de viteaz, și nici așa de măreț precum îl vedem noi în preafrumoasa statuie erectată în centrul Clujului și al Koloșvarului de sculptorul Butunoiu, pentru a cărui dezvelire însuși multprealuminatul președinte NC s-a deplasat zicând stimați tovarăși și pretini români maghiari germani și de alte naționalități de-acuma-ncolo vă veți numi Napoca... Așadar zice musiu L. Boia cum că Viteazul de la 1600 fix va fi fost doar un aventurier gen hidalgo, care aproape din întâmplare și dezertare ar fi efectuat el cu sabia-n mâna Unirea cea Mare și Miraculoasă a celor trei țărișoare românofone. Sau că, lipsindu-i calul, nu ungurii l-ar fi decapitat mișelește pe la spate ci chiar un porc de frate român l-ar fi vândut sau trădat de-a dreptul. De nu chiar numai să-i fi pus Măriei Sale o chiedică (evident, întâi îi furaseră calul) de s-amburdat singur drept în șișul ugrofinului. Dar asta-i doar o biată paranteză, bineștiind voi toți cum și până unde merge și merge și tot merge de n-află capăt metastaza asta de nerușinare nepopulistă. Revin deci.
Deci înafara sau dincolo de devălmășia draconicelor denaturări denigratoare la adresa nobilei origini și continuități râmlenice a românilor ca și a preasfintei latinități a tuturor populațiilor inițiale din inima și de jurîmprejurul României celei Mari (și care de drept și de facto ar merita să fie chiar un pic și mai mare, dar ce să facem acuma, asta e), să revenim la preastimabilii noștri istorici de bunsimț. Gen Nicolae Densușianu, Iosif C. Drăgan, Vasile Tomescu, Romulus Vulcănescu, Ion Taloș (dar mai ales etc.). Care în cu totul și cu totul impresionantele lor capodopere (citez) Dacia preistorică, Mileniul imperial al Daciei, Musica Daco-Romana, Mitologie română, Împăratul Traian și conștiința romanității românilor (ș.m.a.) dovedesc peremptoriu (vai ce iubesc eu cuvântul ăsta neolatin: „peremptoriu”), dovedesc că românii știau deja latina vulgară iar pe aia clasico-literară au învățat-o foarte bine doar la o azvârlitură de băț de anul 100. Ba chiar mai mult, același monumentale tomuri științifice mai probează și că respectivii, adică noi înșine, păstrarăm vie și amintirea leilor, a amfiteatrelor, a luptelor drepte și libere între sclavi și-a tuturor numelor împăraților romani chiar de-atunci, de la vremea lor proprie, până-n nemuritoarea memorie folclorică a toponimelor, oronimelor, pantomimelor, legendelor, colindelor, doinelor și baladelor încă relativ contemporane.
Memoria vie, memoria sentimental-patriotic fabulată, Mitul lui Trăian și trainica mitologie trăianică sunt, nici mai mult nici mai puțin, etnogenetice. Materii, aș putea spune, de etnogeneză, de vulgogeneză, de folclorogeneză, de națiogeneză. Infuzate adânc în corpusul și cogitația românească, ele însele infuzii ale însăși celulei mintale și afecționale românești. Țin morțiș nu doar să spun ferm asta, dar și să intre definitiv în capul fieștecărui drag de concetățean, deoarece nicidecum n-a fost capodopera așanumitei Școli Ardelene de inspirație greco-catolică și-anume să ne reînlatinească forțat, și nici degeaba nu-i Traian pus în atât de emoționantul nostru Imn Național. Căci el, respectiv Măria Sa imperială care ne luminează și astăzi în irepresibila luptă împotriva ultrafrecvenților tirani dușmani, binemerită mult mai multă recunoaștere recunoscătoare, credință și venerare obștească, ca să nu mai vorbesc de statui publice și de ce nu chiar private.
În definitiv, nu e deloc absurd să ne aducem aminte că inclusiv Ceaușescului însuși (cam prost om, știe toată lumea, totuși „nu prost degeaba”, căci numai românitatea nu-i poate fi pusă la-ndoială), îi plăcea mult, ceamai, era chiar dependent de Plugușorul românesc, implicit fascinat de iconica imagine a lui Trăian. Căci nu putea, nu răbda să nu vadă cu prilejul fiecărei treceri spre Noul An parada urătorilor cu car cu boi și cu brad plin de mere/pere chiar sub balconul Comitetului Central. Ah, cu câtă atenție și încântare privea primul bărbat al țării la atât de frumoșii urători, cei tălăngănind și pocnind din bice și urlând tot textul atât de lung și bine sacadat și scandat, cel despre și cu însuși Împăratul Trăian, care poruncea și chiar el personal efectua toate lucrările agricole corespunzătoare facerii pâinii noastre cea de toate zilele, de toate dejunurile, prânzurile și cinele și petrecerile și chefurile și bairamurile așadar prefericirile noastre. Deci oricât ar fi fost de idiot, porc sau măgar și mizantrop președintele împreună cu odioasa lui soție din vremea respectivă, el tot se emoționa până peste poate, de pupa focos toți copiii colindători ba chiar și pe adulții scuturând din clopoței și troznind bice ancestrale, astfel dovedind el rezonanțele sale adânci față de istorie și patrimoniu sensibil. Fapt și pentru care nici nu concepea să nu se exprime aruncând cu sute de lei peste respectivii colindători populari adunați sub balcon, gest pe care l-a declarat și-a-ncercat a-l face chiar acolo inclusiv pe 22 decembrie ‘89. Când, vede-se bine-n filmările de epocă (deh, poate încă era amețit de fusul orar al pripitei întoarceri din Iranul persan ca și de belvederea din avion a peisajelor atât de magico-înfiorătoare ale Elburzului și Kapadociei), a confundat petardele debusolante ale revoluționarilor cu pleaznele bicelor de sezon, zbieretele marii adunări din Piața Revoluției cu urletele ahoahoului arhetipal, agitațiunile gloatei speriate cu urăturile despre mitologicul și eternul Trăian, singur printre toți totuși păstrându-și cumpătul și rugând politicos „liniște... așezați-vă liniștiți!” După care-a zis și chestia cu vă dau câte-o sută la toți, pensionari/muncitori, deși nu mai era deloc cazul.
Dar să lăsăm (chiar îmi cer scuze pentru) această divagație transistorică, căci știți preabine, greu îi e românului să se abțină de la a sări mereu peste esențe și-a nu se-mpletici și-ncolăci și tergiversa printre detalii. De fapt, Mitul lui Trăian, mai exact deschiderea și apetența mitogenă a eponimului trăianic este mult mai amplă și complexă chiar decât l-au atins stimabilii autori și cărțoaiele lor deja mai sus menționate. Fecunditatea sa parental-paternală nu-i deloc sleită. Așa se face, firesc și logic, să nu fie absolut deloc absurd, ci total verosimil, ba chiar – în cazul excepțional de față – să fie totalmente adevărat detaliul pe care vi-l povestesc, în premieră absolut mondială, chiar acum și-aici... Și-anume că:
Descălecând el în Drobeta-Turnu Severin – căci tocmai îi căzu propriului Bucefal potcoava și-n consecință musai trebuind să descalece –, însuși Împăratul Traian a fondat atât de frumosul și specific românescul Plugușor, mărturie atât de puternică și convingătoare nu doar cum că noi românii de la Râm ne tragem, dar chiar și că din fecundele coapse simbolico-mitice ale acestui mare Imperator și crai provenim. Care domn și crai fiind, cum ziceam, într-un moment de slăbiciune obstaculantă a calului involuntar despotcovit chiar la coborârea de pe podul transdanubian al lui Apollodor din Damascus, imediat a-nceput să-și încurajeze și stimuleze oastea pocnind ca Indiana Jones din biciul cravașă și țipând „aho-aho copii și frați!” De exact atunci rămânând în limba română activă nu atât expresia „pueri et fratres”, cât mai ales atât de virila strigare „aho-aho”, posibil adresată illo tempore doar propriului cal cabrat, însă cea de care am rămas indelebil legați mai ales cu ocazia absolut fiecărui Crăciun și An Nou, Sfânt Vasile și Revelion și precis tot așa rămâne-vom pe vecie. Și nici n-avea cum fi altminteri, căci orice pasionat de etimologie și filologie elină și romanică o să vă spună că „a” este privativ, „ho-ho” se zice oamenilor și dobitoacelor să se-oprească, în vreme ce „aho-aho” înseamnă evident fără de-oprire (la vocativ nu v-opriți/tot înainte/ trageți bre/ no mereț/ băgați mare!), care vulcănescian și noician se traduce prin infinitate, nețărmurire, dezgrănițare și dor spre transcenderi în metafizica românească, ambiție fudulă și neterminări de nimic în praxiologia aplicată concret și zonal.
Ca să nu mai spun că tot Preamărețului și Înaintestătătorului de neam și de patrie îi datorăm și toată știința aratului–semănatului–plivitului–culesului–seceratului–vânturatului–uscatului–morăritului/măcinării–cernirii făinii–frământatului–dospirii–coacerii–servirii–consumării pâinii albe sau de secară graham ori grâu integral. Așa cum bine se poate observa din ascultarea răbdătoare a întregii povești tacticos urlate de către feciorii cetei de Plugușori sau Plugari. Cum așadar țipă și textul, Traian/Trăian însuși e cosmogonul sau etnocreatorul agriculturii și pâinii românești, deci a poporului și nației noastre cu indelebilă bază latină. De fapt însă, ce sugerează și îmbărbătează piesa panromânescului Plugușor este că despre Imperatorul Trăian trebuie noi să medităm de fiece final și început de an, deci să-l proslăvim și să-l venerăm, căci de la efigia lui preaputernică și preamăreață avem noi toate cele ținând de bunăstare, de prosperitate, succes agricol și comercial, preafericire, demnitate, bunătăți.
Acuma, între noi fie vorba, eu aș putea spune fără teama că greșesc, deoarece se încadrează perfect în orice logică eliadescă a mitului, cum că Împăratul Trăian, Primus Magnus Agricultorus, se preapoate să fie chiar și la originea spartului de semințe și-a scuipării cojițelor pe jos, care a rămas atât de caracteristică socializării formale și informale (bârfei în poartă, șezătorii, clăcii de tors, clăcii de secerat, priveghiului, asistatului la oină/trântă/box/fotbal), poate și-a așteptării la coadă, la magazin, autobuz, biserică/moaște, în pauza de masă sau postdejun, înainte de masă, dupămasă, ojină, pe stadion, la cinematograf, la privitul propriului televizor. Iată pentru ce consider scandaloasă și inacceptabilă trecerea românilor de la atât de delicioasa sămânță prăjită de floarea soarelui la nespecificele, alogenele floricele de porumb, știut fiind că porumbul a fost cărat din America târziu detot (la noi precis abia după 1600, când domnul nostru al tuturora, viteazul Mihai veramente Întâiul deja unea țărișoarele noastre într-una singură și scurtă), deci a fost furat porumbul efectiv de la gura bieților nativi amerindieni. Totodată știind că specifica noastră fidelitate față de istorie, istoriografie, strămoși, ștabi și șefi de stat ar trebui să ne oblige să cultivăm legătura noastră de sânge și etos cu produsele agrare tradiționale, deci inclusiv cu-atât de frumos și pe bune numite „bomboane agricole”, dezavuând imperialismul și colonialismul nordamerican (de-atât de proastă și rușinoasă sorginte) pe nume popcorn. [Atențiune, atențiune! Unii știți (prost) iar altora vi se va spune (greșit) cum că inclusiv floarea soarelui va fi fost adusă din aceeași Americă. Fals (dup-alt grai regional-matern: falș)! De fapt: pură minciună. De n-ar fi le-am spune și-acum ceva gen ciungă.]
Cu totul altceva e însă aici de importanță maximalissimă, și care are sens desăvârșit în legătură cu tema capitală a acestei intervenții venind din partea umile-mi persoane. Căci ce de fapt urma și era esențial să vă spui este că potcoava respectivă, căzută în momentul Descălecării (și succesivei inventări și lansări culturale a obiceiului ceremonial al Urării cu Plugul), a fost luată cu fast, vorbă bună, toastată și consacrată, adică ofrandată și imediat dată înspre păstrare primului mojic dac care tocmai trecea discret pe acolo.
(EXACT CUM FAPTELE FURĂ)
Îi remarcă deci Imperatorul silueta rurală și agrăindu-l printr-un trainic fluerat printre două dește încercă a-i porunci respectivului să se prezinte imediat mai către augusta-I proximitate. Acela desigur ezitând, poate gândind și cercând să fugă-n păduri și munți din calea cotropitorului, drept pentru care se și-ntorsese în semiprofil și flexă genunchiul intenționând s-o șteargă englezește. La care imperatorul văzând cum că muzica chiar și prin fluierat are totuși limitele ei, apelă la mai strașnica țipuritură vocală, așadar iute strigându-i torna torna fratre!
Ei, acuma iară grăbi-s-or câțiva știutori de-oțârucă de carte veche, zicând sau cel puțin amintindu-și vag că nu la anul 100+, ci taman cândva pe la 800 și ceva, un pic sub ori peste 900 nu contează, s-ar fi remarcat această primă vocabulă românească, documentabil rostită într-un moment de mare ananghie beligerantă între oștenii care o cam luaseră deja la sănătoasa. Dar nu este adevărat, interpretarea (și asta!) e eronată. Drept e că prin respectivul secol tardiv o poveste chiar așa s-a-ntâmplat, totuși respectivul „fratre” neauzindu-se atunci pentru prima oară, el deja hălăduind și rezonând puternic în subconștientul colectiv al pre- sau proto-românilor, taman fapt pentru care respectivii războinici, vrând-nevrând, s-au întors ca vrăjiți pe călcâie și s-au îmbărbătat de așa magico-miraculoasă manieră încât, revenind întru spiritul luptei, i-au măcelărit de-a dreptul pe absolut toți atacatorii supranumerari. Deci s-au înturnat și-au învins tocmai fiindcă vreme de, iată, aproape 7-8 veacuri termenii civilizației latine alias românești getbeget (de tip „fratre”) deja pregăteau timidele populații de la Nistru pân-la Tisa, dintre Carpații polaci și Dunărea traco-bulgară ca să devină miracolul românesc care se va-ntrupa cătinel-cătinel peste consecventele veacuri.
Prima și prima dată Marcus Ulpius Nerva Traianus alias Trăian a fost acela care a lansat primul cuvânt românesc, strigându-i amărășteanului dac provincial „fratre”, care auzindu-l și realiză spontan (revelație!) c-acolo era rost de niscai patrimoniu magico-imaterial. Drept pentru care, apropiindu-se, avu un contact vizual cu ochii Împăratului de să-l ții minte toată viața, totodată obținând și secunda revelație, de-asemeni instant, cum că... asta e! (Pe vulgata locală: alea jacta est!) Cei doi nu numai că s-au înțeles perfect din priviri, dar într-un fel am putea spune că se și contopiră. Nu degeaba a rămas Trăian în gura și inima tuturor românilor nicidecum numai Împărat, nici măcar doar ca Trăian sau Troian, ci mult mai intim, de-a dreptul „bădică/bădiță”, adică un multpreaiubitor frățân oleacă mai mare. La rându-i, în același instant fecund și revelator, imperatorul Trăian nu numai că nu i-a tăiat cu mâna personală beregata sărăntocului cel timid și cinstit (cum altădată ar fi fost natural s-o facă, acum de pildă în semn de sacru sacrificiu adus zeului arhitecturii și ingineriei care tocmai îi asigurase traversarea fără de-mburdare în tulburatele și preaspumantele valuri ale Dunării). Dincontră, ridicând să vadă toată lumea potcoava (două ocale aproape 3 kile argint de 98% restul de două procente placat cu purum platinum), l-a și decorat cu dânsa. Zicând ceva gen toast public: Măi tu dragă, să-ți fie de veșnică pomenire și venerare această potcoavă, deci ia-o din manu-mi propria și paseaz-o urmașilor și urmașilor tăi, în veci de veci, amin! (Sau poate „ave!”, dar nu contează, tot aia-i.) Deci chiar așa a făcut și zis Bădița Trăian, fapt pentru care țăranul respectiv și-a făcut din plin datoria, trecând din generație-n generație acest suvenir atât de deosebit și plin de valoare până ce într-o bună zi chiar eu, nevrednicul subsemnat, am reușit, am avut Norocul să pun mâna pe dânsul.
Acuma foarte probabil că v-așteptați să v-o și arăt efectiv. Ptțî! Nu-s prost. Am zis deja: vechime de cvasi-două mii de ani (!), două ocale pline (!!), nouășopt la sută argint strecurat (!!!), două procente platină-Platină (!!!!). Prima și ultima de-acest gen, dar pe care românul n-a mai uitat-o niciodată de-atunci, toate basmele și legendele sale reținând detaliul potcoavelor de-ocale de argint drept apanaj al copitelor de cai mari, alburii, magici, zburători, fantaști. (Adițional: a se vedea că-n toate basmele și legendele românești calul face aripi mult mai frecvent decât Pegasul de la greci sau perși, indicând prin aceasta nu numai protocronismul cel absolut, ci și propensiunea eternă a românului pentru zbor, fantezie sau fantazare, finețuri de spirit. Fătfrumosul oricărei domnișoare române, naturalmente posedând educație și fițe de prințesă, apare obligatormente pe-un pursânge alb. Pe unul negru circulând întotdeauna doar atât de provocătorul sau stimulativul personaj negativ. Căluț gudronic devenind chiar drac împelițat, fie el și-n ipostaza total descărnată și-uscată a scabroasei mături vrăjitorești. Vezi iarăși vagoanele cu tone de tomuri academice dedicate mitologiei și arheistoriologiei române, care-au atâta compilare și imitare printre studenți.)
Și dacă tot am ajuns aici, vrednic de știut și ținut minte întru veșnică pomenire e și că povestea mândrului nostru dac și protoromân, primul cu care-a dat mâna Trăian și l-a îmbrățișat și emoționat până la oase, nu s-a oprit la momentul respectiv. Căci învelind el potcoava cu pricina în propria căciulă dacă pleoștită pe frunte și băgând-o în traista dacă de lână țesută la pașnicul război al soției, s-a dus țintă la Sarmisegetuza regelui Decebalus per Scorilo, informând lumea despre noua ordine mondială. „In hoc signo vinces!”, zicea arătându-le concitadinilor Potcoava, continuând apoi apăsat: „aiasta, aiasta și nu lupta fără de sorți de izbândă, darmite suicidul în masă, ni-i viitorul. Viitorum nostrum dar mai ales al nevestelor și-al pruncilor noștri și-al pruncuților pruncuților lor ad aeternum” – continua el terminând.
Dar cum sau de ce se făcu – v-ați putea întreba domniile voastre luate-olecuță cam pe nepregătite – că omul nostru, bietul dac, plugar sau păstor fără-ndoială sărman, analfabet inevitabil, se converti subit la așa o nouă abordare a vieții și-a socialului, devenind atât de locvace, chitit, activ și inspirator?... E simplu! Exact precum doar cu ceva decenii mai devreme însuși persecutorul ovreiaș Saul, în flama de lumină și prăvălit de pe cal, văzu Mântuitorul, spontan se revelase și-n sfântul creștin Pavel chiar El s-a-ncorporat, tot așa instantaneu și radicalmente se lumină și insul nostru dacul. Înarmat cu potcoava sa ca un stindard, icoană, sabie sau cruce, primul misionar al latinității de-acum el însuși e apostol. Sfânta-i potcoavă este, pe cât de materială, totodat-un preaputernic simbol. În forma sa modestă oamenii văd totul. O Alfă și Omegă, poartă și baldachin, coloane-n închinare și cupolă, între cornițele marginii ei pornitoare, prin însăși huda sa, încununând nașterea–creșterea–decăderea firii și-a tot ce e. În fapt, căciulă și coroană, potcoava e și astăzi atât de grăitoare încât sub arcul ei micuț poți pune-ori trece nu doar coșar, trifoi, florușcă, ci chiar și-o cruciuliță. (În vreme ce opusu-i e practic imposibil.) „Aiasta-i semnul accesului la pășuni de raiuri, de noroc, de șansă-ori soartă mare, deschisă fiștecui”. Așa proorocea omul...
Și tot vestind el astfel latinitatea cea conjunctivă, conjugatoare, emancipantă, numai ce și trecu dealul, punând nu prea departe chiar prima piatră de temelie la curânda metropolă pe nume Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. După care va fi coborât tacticos până lângă Pontus Euxinus, ajutând vârtos la erectarea monumentului Trophaeum Traiani de la Adamclisi, legenda continuând a spune că el însuși va fi și pozat pentru unii daci ciopliți pe Columna lui Traian din buricul Romei. Ceea ce mie personal mi se pare mai puțin probabil, inutil fiind deoarece Roma va fi deținut deja destui prizonieri cu facies de mare pilozitate barbiliană și sclavi în costume naționale de tip Maramu. Fapt principal e că numai Potcoava asta sfântă n-a îngropat-o el la fundația vreuneia dintre clădiri (cum era caracteristic pe vremuri pentru-a se evita dărăpănările și ecrulările viitoare), detaliu întru norocul tuturor generațiilor succesive ba chiar și-al meu personal, care, iată, de bunăvoie și nesilit de chiar nimeni singur m-am decis să fac ceea ce trebuie.
Dar mai stați puțin așezați liniștiți, ca să vă zic ori mai bine doar să v-amintesc încă un lucru sensibil. Eventual, de vă resimțiți luați o pauză urmând negreșit a reveni după. Static ca o stelă votivă stă textu-mi așteptând.
DECI: ÎNCĂ UN OCOL ISTORIC, ETIC, NOSTALGIC ȘI HERMENEUTIC
Ce vreau să vă mai spui este ceva legat de legătura atât de intimă dintre român și... Nuuu, nu-nu „codru”. Deși precis așa ceva era să vă grăbiți a pronunța toți, grație automatismului cognitiv datorat spontanului reflex comunicațional paremiologic. (Acuma chiar regret sincer că cu propozițiunea din urmă v-am spart. Dar ia faceți bine de-o mai citiți o dată. Vă rog frumos: automatism cognitiv datorat spontanului reflex comunicațional paremiologic. Ăăă? Merge?... Cum altfel să vă fi demonstrat, nu numai informat sec, cum că totuși, cam ca toată lumea bună și-nfiptă am absolvit și eu o Academie mai cu moț sau o SNSPA, ba am și-un masterat-două ori poate chiar doctorat într-ale Științelor Comunicării? Deci mă scuzați, sunt eu modest, dar asta chiar trebuia mai devreme ori mai târziu să v-o spui.) Așadar despre legătura afectiv-intimă dintre român și cal voiam a vă reaminti.
Oricum, ceva-ceva colbuț fin există și în sintagma „românu-i frate cu codru”. Numai că tălmăcirea sau adecvarea ei nu e limpede pentru multă lume. Chiar și faimoasa copulă/conjugație „român + codru” se referă, de fapt, sau doar subînțelege în realitate tocmai relația „român + cal”. Căci inclusiv în codru: de ești cioban, ai câini lătrători și oi behăinde, dar mai ales ciomag sau bâtă. De ești agricultor ai coasă, sapă, furcă, seceră sau orice altă sculă contondentă ori ascuțită cu care te poți apăra. Altminteri, ori orice altceva de-ai fi, de n-ai un cal poți mult prea adesea să n-alergi destul de repede și deci să cazi de fraier în gheare fie de urs omnivor, fie de haiduc ori pungaș relativ camuflat. Lăutar, traversezi bre însoțit de întregul taraf, cântând și țipând și zdrăngănind din ceteri, tobe, gordună. Căci ca flanneur sau balladeur solitar, ori ca pictor de șevalet, ai belit-o. Singur, tată, ești ori bolund, ori suicidar. Până una-alta calu, ba chiar și-un măgar costeliv/răpciugos, ăsta te salvează. Și fiindcă tot am pomenit de haiduci sau criminali, ăștia prin esența profesiunii și vocației lor dețineau sau furau constant herghelii și herghelii de asemenea vitezomane mașinării orizontalice cvadricopitate. Așadar, pentru domniile lor celebra înfrățire forestieră presupunea automat și condiția lor înșiși de centauri sadea.
Și-acum vă rog să-mi permiteți un mic excurs etnografic. Sau, zis și mai și: etnogeografic. În cadrul căruia iarăși doar să vă reamintesc că până după mijlocul secolului al 19-lea Delta dunăreană, Măcinul și marile mlaștini care caracterizau toată Valahia aproape că supurau de mustangi huțulo-arabi. Adică de rase și corcituri de toate felurile de cai, unii liberi și similari păsărilor cerului, adică ai nimănui, alții ai tuturora, nu toți cu aparținători sau stăpâni cunoscuți/cognoscibili legal. Ei bine, pe toți ăștia îi hăituia și captura aproape fitecine (chestie doar de tupeu sau curaj), într-o artă și specializare prin care nu se putea diferenția prea tare între vânător cu lasou și hoțoman cu arcan. Confuzie care a continuat până hăt departe, atât istoric cât și social, dispariția sau împuținarea cailor demisălbatici, + războaiele și rechiziția, asanarea mlaștinilor și îngărduirea marilor proprietăți determinând ca instinctul hoțesc să restrângă, întinzându-se și peste ceea ce va fi devenit tot mai clar propietate privată. Pe scurt, conștiința vânătorii primitive (cea dreaptă și-onestă, asigurând supraviețuirea de trib sau de clan) a devenit oarecum natural jaf civil sau penal, suind de la împușcarea licită a sălbăticiunilor până la extracția discretă a cailor din îngrăditura riverană, la subtilizarea găinilor sau porcului din cotețul vecin, la confiscarea idioatelor oi ce transgresează teritoriul propriu, la otrăvirea neobrăzatei și curvei și capsomanei capre de peste propriul gard.
Orișicum, în arealul economiilor și al culturilor românești calul era extrem de prezent, util și familiar, baladele bătrânești și chiar tinerii lor rapsozi aducându-le mereu ode directe și indirecte sau implicite. Fără de cal populațiile medievale n-ar fi rezistat, căci fuga-n păduri sau munți presupunea animal de povară sau tracțiune, ca și de galop sau măcar trap rezilient. În războaie... să nu mai vorbim. Și e așa o mare nedreptate ca să se numere-n orice luptă doar sufletele moarte de om, bieții cai neînsuflețiți să fie ignorați total, majoritatea incinerați ca niște zdrențe jegoase și preapuțini având parte de minimă îngropare. Un viitor cu adevărat civilizat va aduce la microfon și la televizor președinți, regi și papi care vor cere iertare publică, în numele Bunului Simț Universal, inclusiv cailor uciși fără de nicio vină, în neștire și inocență totală, cu ocazia tuturor războaielor omenești de până spre finele veacului al 20-lea.
Și orice-am zice, e trist că nu zicem mult mai des: preț de tot amarul de secole scurse până la cel lăsat în urmă frățietatea și prietenia dintre român și cal a fost de mii și milioane de ori mai strânsă și serioasă decât aceea dintre om și așazisul „cel mai bun prieten al omului”. Nicidecum câinele, ci calul (respectiv iapa) fu românului cel mai mare tovarăș, cel mai bun partener, cel mai intim amic! Cum ziceam, până în secolul cu numărul 20, când – unii supraviețuitori oleacă mai seniori vă aduceți aminte – în ultimul mare război mondial și imediat după, de ger și crivăț tot în burți de cai spintecați s-au adăpostit oamenii, de foame și-n timpul Foametei mulți cai frumoși fură sacrificați pentru propriul burdihan, ca atare mulți români ajungând hippofagi. Urmă colectivizarea, iar în nebuna euforie a mecanizării sute și mii de cai au fost pur și simplu împușcați cu sânge rece, că cică n-ar fi avut loc tractoarele agricole de dumnealor. Altă pată neagră pe istoria și conștiința națională, de care tre să ne spovedim, să ne pocăim, să facem canon, să decompensăm, să ridicăm ceva cruci și statui.
Toate țărișoarele noastre prin descălecare s-au făcut, nicidecum prin încălicare.
Căci când se suie omul de-a călare face numai război, prăpădanie, pradă și-omor, siluire, gheșeft lacom și crud; ba chiar și numai fudulie goală, căci așa mai și seduce doamnele mai puțin statornice sau domnișoarele mai puțin răbdătoare și culte. Însă când se dă jos, uaaai, păi atunci face treabă bună și mare și vrednică de-orice cinste, căci pașnică, patriotică, de omenet iubitoare este. Amintiți-vă, vă rog frumos, că însuși Mântuitorul nostru domnul Iisus Hristos, când pătruns-a cu fală în pământescul Ierusalim nu pe cal aburcatu-sa, ci pe preasmeritul măgar, asta tocmai și tocmai pentru a arăta lumii că deși îi cam pișca rău pe politicieni și savanți, ba tocmai trăsese câteva funii peste gura porcilor de bancheri care mănăreau variate monede sau lingouri prin templu, de fapt a insistat tot timpul zicând că numai pace aduce, pace și bună-nvoire, calm și liniște, preaiubiri.
Revenind însă la oițele propriului popor, trebuie să devină fermă cunoaștere populară faptul că, în realitate, animalul hipic a fost pentru autohtoni, încă din zorii istoriei, un veritabil totem. Un adjuvant existențial cu valoare de mit, de simbol venerabil. Pun pariu și că bieții străini și cronicari latini au greșit amarnic atunci când, preluând necritic impresii ale speriaților veterani și mutilați reveniți de pe fronturile păduros-bizare ale Daciei, credeau că un cap de lup constituia steagul băștinașilor, în vreme ce el putea fi doar cap de cal omorât în luptă nedreaptă, cu plete vânjoase încă bătute de vânt. Puterile magice ale calului permează în toate basmele și legendele cele mai arhaice, așadar calul este, am putea zice, un fel de strămoș sau zeu princeps al tuturor proto- sau arhe-românilor.
Că așa era și este stă dovadă inclusiv semnul atât de impresionant al ridicării bruște a pumnului cu-antebraț cu tot, împlinit și prin faptul că, la români, orice aluzie la genul sau virilitatea masculină (♂) imită perfect tocmai cabrarea hipică și se referă exclusiv și direct la scula calului, deci se compară exclusivamente cu zdravănul mădular perineal al acestuia. Într-adevăr, noi n-am avut elefanți, n-am avut lei. (În acest sens, memoria omenească nemaireținând spaima cuaternaro-neanderthală față de mamut, lei și pantere, iar prezența leului în toate basmele și colindele românești, ba poate chiar și-n banii noști și ai fraților bulgari, fiind negreșit – cum un celebru folclorist contemporan probează peremptoriu – mai degrabă datorată amintirii marcate emoțional a sclavilor daci, reveniți după ce-au scăpat cu ceva viață după ce se bătuseră animalic prin amfiteatrele bestiale ale Imperiului Roman, ca și a legionarilor latini care s-au așezat binemersi la casa femeilor dace cu care se vor fi căsătorit oficial după legea pământului.) Drept este că am avut tauri. Dar oare nu vă spune nimic faptul că românul nu i-a observat acestuia aproape deloc specificul mădular, cel de-i și dă sensul rămânerii-n viață printre oameni și vaci? Nimeni, pre limba română nu spune vreodată, vocativ/imprecativ: „dute-n p(uncte-puncte) taurului!”, interogativ: „ce p(uncte-puncte) taurului?” Ori cel mai simplu, indicativ și admirativ: „p(uncte-puncte) taurului!” Cu toate că știe oricine, penisul erect al acestuia nu-i chiar de șagă. Și tot nimeni nu s-ar oftica s-audă, regional ori diminutival: „p(uncte-puncte) tăureacului/tăurașului/mânzului/mânzatului” (sau a vierului sau a țapului). Dar nu se spune.
Caii, deci, au făcut cultură în țara asta, poate chiar mai mult decât însăși proprietarii și exploatatorii lor, adică onor cavaleriștii, surugii, jockeii, călăreții. Priviți măcar la atât de stricții, virtuoșii, admirabilii și specificii Călușari din vremea obiceiurilor folclorice printaniere, ba chiar și la copilandrii Căluți din vremea sărbătorilor hibernale. Giganticul penis grotesc al primilor, măruntul cocoșel-pe-băț al celorlalți, caracterizează nu doar amuzant ci de-a dreptul magico-religios esența acestor brave ceremonialuri. Pe scurt: de cașaloți n-om fi fost auzit niciodată, elefanți nu văzurăm, lei n-am mai prins în viață, taurii și țapii ne-au lăsat indiferenți. Însă caii..., caii... Ooo, cai avutărăm din belșug. Și ce poate fi mai fascinant, pentru români, decât falnicul falus fălos al armăsarului, animalul nostru veramente național stârnind iată nu doar istorie, identitar popular, ci și reprezentare mentală și lubrică, ideal viril, expresie egal admirativă și vitalistă metaforă sau suduire națională, care odată expusă asertiv încheie multe discuții futile, rezumă convingător orice antecedente vorbării.Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro
