Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Cât costă viața ta? Ar trebui statul să plătească despăgubiri pentru decedații de Covid?

de Cristian Mircea Dutescu     Contributors.ro
Vineri, 26 noiembrie 2021, 9:05 Actualitate | Opinii


Cristian Mircea Dutescu
Foto: Hotnews

După ce mor 4-500 de oameni pe zi în timp de pace, iar România este astăzi pe locul 10 la număr de decese la un milion de locuitori (într-un cinic top în care opt din primele zece state sunt din estul Europei) din cauza Covid-19, te întrebi dacă pactul social la care ai aderat prin naștere și pe care ai continuat să-l accepți prin rămânerea în spațiul în care este aplicabil nu este încălcat în mod flagrant. Or, orice înfrângere a unor dispoziții contractuale naște răspunderea celui culpabil.

Întrebarea din titlu nu este retorică, nu este metaforică, ci absolut practică. Adepții eticii kantiene ar reacționa rapid surescitați și ultragiați: viața este inestimabilă, întrebarea este fără sens.

Realitatea cotidiană, juridico-economică, dar și istoria ne răspund cu totul altceva. Viața a avut întotdeauna un preț determinabil, în funcție de forma pactului social dintr-un anumit moment.

Cât de mult costă viața unui om reprezintă o întrebare care macină omenirea din momentul în care a apărut viața socială. În epoca celor XII Table, legea fundamentală a Republicii Romane, creditorul cetățean deținea putere de viață și de moarte asupra debitorului său, care nu reușea să plătească nici la scadență și nici la termenul de grație de 60 de zile acordat de judecător, în care datornicul rămânea prizonier, indiferent de cuantumul datoriei. Valoarea pecuniară a vieții debitorului era așadar valoarea debitului.

În general însă prin prețul unei vieți oamenii au înțeles nivelul despăgubirii plătite rudelor unei victime ucise de o persoană, cu intenție sau din culpă.

În Codul lui Hammurabi uciderea din culpă într-o încăierare între oameni liberi, ori omorul, chiar intenționat, al persoanelor din anumite categorii defavorizate (sclavii, plebeii) nu era pedepsită cu moartea, ci cu o sancțiune pecuniară.

În vechiul drept anglo-saxon se plătea bode sau wergild pentru omucidere, care era achitat către rudele celui omorât. În cazul în care ucigașul nu reușea să plătească devenea sclav, ori era exilat. Cuantumul acestui wergild era calculat în funcție de averea acumulată în timpul vieții. Rezulta că valoarea unui om, conform dreptului medieval saxon, creștea teoretic odată cu vârsta, pe măsură ce avuția sa sporea.

Dezvoltarea civilizației și, odată cu ea a teoriei riscurilor, a generat ideea valorii economice a ființei umane prin raportare la productivitatea acesteia într-o anumită perioadă. William Petty în Secolul XVII determină valoarea fiecărui locuitor al Angliei în funcție de anumiți factori precum cheltuielile medii anuale per cap de locuitor, arenda media a pământului (dreptul de proprietate asupra pământului era cel mai reprezentativ și important bun), valoarea medie pecuniară a muncii fiecărui englez, ajungând la o valoare medie a vieții de 80 de lire.

Calcularea valorii vieții de către firmele de asigurare care vând asigurări de viață reprezintă indubitabil un reper esențial pentru stabilirea prețului dreptului la viață, însă, este necesar de subliniat că un astfel de calcul are drept obiectiv atingerea unui nivel de rentabilitate al companiei și nu evaluarea intrinsecă a dreptului la viață. Asigurările de viață constituie în epoca contemporană unica piață continuă și oarecum lichidă în cadrul căreia se evaluează dreptul la viață. Mecanismul lor nu oferă însă o evaluare propriu-zisă a dreptului la viață ce aparține fiecărui om, ci o medie generală a prețului acestuia, ce nu ia în considerare particularitățile individuale, aptitudinea de a produce beneficii pentru familia sa și pentru societate. Dreptul la viață al unei persoane care își permite să încheie o asigurare de viață mai scumpă nu este a priori mai valoros decât cel al unui om sărac ce nu poate semna un contract de asigurare de viață la un nivel mai ridicat. Cu toate acestea, contractele de asigurare de viață constituie indicator obiectiv al valorii dreptului la viață.

Un pas esențial pe calea determinării unor parametrii corecți de evaluare a dreptului la viață a fost reprezentat de constituirea Victim Compensation Fund de către Guvernul american după atentatele din 11 septembrie 2001, având ca scop despăgubirea tuturor celor care au avut de suferit de pe urma atacurilor din 11 septembrie 2001. Pentru cererile formulate pentru cei decedați, Fondul a aplicat un factor de consum la calculul câștigurilor viitoare pierdute pentru a reflecta ponderea veniturilor defunctului din cheltuielile gospodăriei - și anume, suma din venitul propriu pe care acesta l-ar folosi pentru acele cheltuieli. Guvernul american și-a asumat astfel indirect răspunderea pentru eșecul prevenirii atacurilor teroriste, pentru atingerea adusă dreptului la viață al cetățenilor săi și pentru încălcarea, pe cale de consecință, a pactului social.

Pandemia globală ce a cuprins omenirea de la începtul anului 2020 a readus în discuție în mod acut ideea patrimonializării dreptului la viață.

Drepturile omului, drepturi constituțional-personale sunt inevitabil ierarhizate. Pe primul plan nu se poate afla decât dreptul la viață. Pentru respectarea acestuia este necesar să fie asigurată adecvat ocrotirea dreptului la sănătate.

Statul joacă rolul asigurătorului auto de răspundere civilă, acesta este sensul pactului social. Fiecare cetățean care plătește impozite într-un stat încheie un contract sui generis prin care își asigură necesitățile fundamentale care îi prezervă existența. Impozitul plătit bugetului de stat constituie prima de asigurare care ar trebui să acopere riscul produs de afectarea dreptului la viață. Este ciudat cum societatea acceptă, de pildă, plata unor compensații pentru exproprierea unui teren, pe același temei al pactului social care garantează dreptul de proprietate, însă ezită să impună un regim similar atunci când statul privează cetățeanul de dreptul la viață.

În condițiile în care se constată culpa statului sub forma inacțiunii (infecții spitalicești, absența măsurilor de prevenție, inclusiv de izolare a celor care pot răspândi boli, ori chiar de carantinare generală) ar trebui să existe un tratament similar cu cel aplicat unei companii aeriene sau administrației drumurilor pentru pasivitate în luarea măsurilor necesare evitării accidentelor.

Răspunderea materială a statului și dreptul de regres al acestuia împotriva persoanelor fizice vinovate ar trebui să constituie coordonatele principale ale convenției sociale în domeniul sănătății. Acest pact social trebuie privit și interpretat într-un spectru mai larg.

Sancțiunea pecuniară aplicată statului, recunoscută prin lege, prin obligarea acestuia la plata unei sume standardizate rudelor decedatului și dreptul de regres împotriva miniștrilor, directorilor de instituții, conducătorilor de autorități etc. vinovați, sunt singurele instrumente care pot conduce la reducerea numărului îmbolănivirilor și a morților.

În situația pandemiei de coronavirus, asigurarea accesului nediscriminatoriu la vaccin exonerează statul/Guvernul de orice culpă din această perspectivă. Rămâne problema infecțiilor spitalicești, a absenței tratamentelor corespunzătoare, a neintroducerii lockdown-ului atunci cînd s-ar fi impus și a neaplicării sancțiunilor pentru nerespectarea măsurilor de izolare.

O discuție aparte este impusă de deciziile de carantinare, de lockdown. Absența implementării unor măsuri de restrângere a unor drepturi și libertăți fundamentale, neinstituirea lockdown-ului în perioada septembrie-octombrie 2021 a însemnat mii de morți în România. În perioada 1 septembrie-21 noiembrie au murit de Covid-19 peste 20.300 de oameni în România.

Măsurile restrictive presupun fără îndoială îngrădirea libertății individuale, limitări cu privire la deplasarea individuală, împiedicarea unor adunări colective etc. Cu alte cuvinte, suntem în prezența unor restrângeri ale unor drepturi ale omului protejate de Constituții și de Convențiile Internaționale. Teoretic, ținând cont de principiile funcționării unei societăți democratice, în mod ideal, astfel de restricții ar trebui să fie impuse după consultarea populației, prin referendum. Demers greu de realizat în mod rapid și eficient, însă indispensabil într-o democrație. În ipoteza în care majoritatea ar decide că nu se impun limitări ale libertății de mișcare pentru stoparea pandemiei, principiul democratic ar bloca orice măsură de carantinare. Dacă majoritatea decide că este acceptabil riscul periclitării dreptului la viață pentru salvgardarea libertății de mișcare, minoritatea ar trebui, în această gândire, să se supună.

Se ridică însă problema ierarhiei drepturilor omului, dar și a rolului științei în societate. Poate fi știința supusă votului popular? Chiar dacă s-ar renunța la ideea unui referendum și s-ar accepta ca măsurile restrictive să poată fi impuse în temeiul principiului reprezentativității, de Parlament, întrebarea rămâne validă.

Opoziția oamenilor politici la aplicarea unor măsuri de restângere a libertăților individuale realizată din considerente electorale naște problema răspunderii, nu politice, ci patrimoniale. Un Guvern care permite răspândirea unui virus și nu aplică la timp măsurile necesare, încalcă pactul social și este în mod vădit pasibil de a fi obligat la plata despăgubirilor pentru vătămările pricinuite dreptului la sănătate, ori, mai grav, dreptului la viață.

Desigur, această concluzie este valabilă doar dacă acceptăm că dreptul la viață are prioritate în raport de libertatea individuală, dreptul la vot și siguranța economică. Dacă, dimpotrivă, într-o societate se consideră că drepturile economice și principiul democratic primează, atunci orice decizie ia majoritatea, populară sau parlamentară, trebuie respectată. Inclusiv, de pildă, una care ar limita viața cetățenilor la vârsta de 60 de ani, după atingerea acestui prag urmând a fi exterminați pentru a permite celorlalți creșterea nivelului de trai. Hotărâre perfect posibilă în condițiile retrogradării dreptului la viață din poziția sa preeminentă.

Prin urmare, nu cred că, logic, se poate pune în discuție prioritatea dreptului la viață în raport cu alte drepturi sau libertăți fundamentale.

Statul ar trebui așadar să răspundă civil, patrimonial, pentru eșecul adoptării unor măsuri optime pentru evitarea deceselor în perioada pandemiei. Dacă acceptăm că un primar răspunde civil și penal pentru că a acordat o autorizație de funcționare unui club în care au murit în urma unui incendiu 64 de oameni, aceeași măsură este necesar a fi aplicată și pentru acordarea permisiunii persoanelor infectate cu coronavirus de a circula în comunitate , cu consecința a peste 20000 de morți în ultimele două luni și jumătate. Absența carantinei, neaplicarea de sancțiuni pentru persoanele care au intrat în colectivitate fără certificat verde, deschiderea școlilor fără a se asigura măsuri adecvate de protecție, echivalează cu o autorizație de liberă circulație, aptă să antreneze răspunderea civilă.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro







Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















1046 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri
Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by