Rusia și Turcia promovează în prezent o relație tranzacționistă.
Perspectiva geoistorică a relațiilor ruso-turce evidențiază o dimensiune perenă incontestabilă – rivalitatea de putere și disputa de interese. Cu resorturi sedimentate în imaginarul colectiv rus încă din perioada jugului mongol, rivalitatea s-a accentuat permanent după cucerirea Constantinopolului (A doua Romă), în 1453, când mitul politic Moscova – a Treia Romă a devenit unul dintre determinanții majori ai politicii externe ruse.
Șocul geopolitic și geocultural generat de căderea centrului creștinătății ortodoxe a determinat, printre altele, consacrarea Imperiului Rus și Imperiului Otoman ca hegemoni într-un spațiu cu dimensiuni variabile care însă a inclus permanent Balcanii, Europa Centrală și de Est, Caucazul de Sud și Asia Centrală (denumită și Turkestan, care în limba persană se traduce prin „Țara turcilor” ). Pentru controlul acestui spațiu, cei doi hegemoni s-au înscris frecvent pe traiectorii de coliziune care au condus ca rivalitatea să se manifeste fie sub forma confruntării directe fie sub forma unei competiții intense.
După prăbușirea URSS, competiția dintre Federația Rusă și Turcia – succesori ai celor două imperii – evidentă la nivel geopolitic, geoeconomic și geocultural, a crescut în intensitate, dar potențialul său de evoluție spre conflict este, deocamdată, contrabalansat de relația tranzacționistă promovată de Moscova și Ankara.
Această relație, care combină, în proporții diferite, rivalitatea și cooperarea de necesitate, este fundamentată pe un mix de interese comune și interese contradictorii în care disputa ruso-occidentală (în special ruso-americană), dublată de disputa sino-rusă, este valorificată cu pragmatism de Turcia pentru obținerea unor poziții de negociere avantajoase care să asigure consolidarea influenței turce în statele vorbitoare de limbi turcice: Azerbaidjan, Kazahstan, Kârgâstan, Uzbekistan și Turkmenistan. Altfel spus, repoziționarea avantajoasă a Turciei în cursa de redobândire a statului de hegemon într-un spațiu pe care Federația Rusă îl consideră ca fiind unul exclusiv – spațiul post-sovietic.
Vocația hegemonică a Turciei este susținută de doctrina neo-otomană pe care, neoficial, este fundamentată actuala politică externă turcă în cadrul căreia una dintre direcțiile majore vizează extinderea influenței turce asupra teritoriilor învecinate prin instrumente specifice de soft power și smart power. Doctrina neo-otomană a recuperat ideile pan-turaniste și pan-turciste care, după ce au fost adaptate conceptual și acțional, au primit prefixul neo și au devenit elemente constitutive ale neo-otomanismului contemporan, cu precizarea că, în timp ce pan-turanismul este orientat spre istoria comună a statelor de limbă turcă „de la Baikal la Balcani”, pan-turcismul este orientat spre viitorul comun al acestor state cu Turcia în poziția de lider.
Consiliul turcic – un paravan geocultural și geolingvistic în competiția geoeconomică
Direcția de politică externă, fundamentată pe pan-turcism, a fost reinițiată de Turcia în relația cu statele din Caucaz și Asia-Centrală imediat după prăbușirea URSS, printr-o serie de inițiative care promovau identitatea lingvistică și culturală a acestor state. Pe această linie, în 1992, a fost convocat primul summit al statelor vorbitoare de limbi turcice – Azerbaidjan, Kazahstan, Uzbekistan, Kârgâzstan și Turkmenistan. Ulterior, în 1993, a fost constituită Organizația Internațională a Culturii Turcice – TÜRKSOY (fondatori: Azerbaidjan, Kazahstan, Kârgâzstan, Uzbekistan, Turcia, Turkmenistan; observatori: republicile autonome ale Federației Ruse – Tatarstan, Bașkortostan, Altai, Saha, Tuva și Hakassia – iar mai recent, Republica Turcă a Ciprului de Nord și Unitatea Teritorială Autonomă Găgăuzia/Moldova).
În 2006, președintele kazah, Nursultan Nazarbayev, a propus crearea unui organism care să asigure formal cooperarea între statele vorbitoare de limbi turcice, propunere materializată în octombrie 2009 când, conform acordului de la Nahicevan, semnat de Turcia, Azerbaidjan, Kazahstan și Kârgâzstan, a fost constituit Consiliul de cooperare al statelor vorbitoare de limbi turcice (Consiliul Turcic), apreciat de Halil Akinci, ambasadorul turc la Moscova (2008-2010), drept „prima alianță voluntară a statelor turcești din istorie”. Uzbekistanul s-a alăturat Consiliului în 2018. Ungaria (2018) și Turkmenistanul (2021) au dobândit statutul de observatori, iar în 2020, vice ministrul ucrainean de externe, Emine Ceppar, a declarat că și Ucraina dorește să primească statutul de observator. Preambulul Acordului de la Nahicevan reafirma voința statelor membre de a adera la scopurile și principiile consacrate în Carta Națiunilor Unite și stabilea ca obiectiv principal aprofundarea cooperării cuprinzătoare între statele vorbitoare de limbi turcice.
Imperativele culturale și lingvistice care au stat la baza constituirii Consiliului au configurat de fapt un paravan geolingvistic și geocultural sub umbrela căruia Turcia a acționat pentru îndeplinirea unor obiective geopolitice prin intermediul instrumentelor economice. Consiliul a devenit treptat un punct de sprijin pentru Turcia în competiția geoeconomică cu Federația Rusă astfel încât, conform statisticilor oficiale ale guvernului turc, la nivelul anului 2019, volumul schimburilor comerciale ale Turciei cu statele din Asia Centrală a fost de aproximativ 8,5 miliarde USD, iar patru mii de companii turcești operau deja în zonă. În Caucazul de Sud, Turcia a lansat o serie de proiecte de cooperare regională, semnificative pentru competiția geoeconomică fiind conductele Baku-Tbilisi-Ceyhan (petrol), Baku-Tbilisi-Erzurum (gaz), calea ferată Baku-Tbilisi-Kars, precum și conducta de gaz natural trans-anatoliană (TANAP) . Cu toate acestea, în percepția statelor turcice din Caucazul de Sud și Asia Centrală, cel puțin până la conflictul azero-armean din Nagorno-Karabach, Turcia a rămas un actor de plan secund (deși tot mai activ) în raport cu Federația Rusă, în contextul în care, dincolo de potențialul său militar, statutul hegemonic al Rusiei este asigurat și de relațiile economice „tradiționale” cu fostele republici sovietice, în care un rol important este deținut de Gazprom și alte companii rusești care operează în zona energetică (gaz, petrol). În plus, Uniunea Economică Eurasiatică a contrabalansat oferta turcă, în contextul în care ideea reintegrării spațiului post-sovietic într-o Uniune Eurasiatică, formulată de același Nazarbaev, în 1994, a fost salutată de majoritatea republicilor din Asia Centrală.
Războiul din Nagorno-Karabah (Karabahul de Munte) – consacrarea Turciei ca actor geopolitic important în Caucaz și Asia Centrală. Erdogan: Karabahul redevine un loc sigur sub umbra Semilunei
Într-un videoclip de promovare a noului avion de luptă rusesc de generația a cincea, SU-75 (Checkmate), prezentat cu ocazia salonului aeronautic de la Dubai (nov. 2021), dronele turcești Bayraktar TB2 au fost folosite ca ținte pentru a demonstra performanța avionului. Simbolistica alegerii acestor drone are legătură cu achiziția lor de către Ucraina, dar cu siguranță face trimitere și la faptul că Bayraktar TB2 a fost unul dintre elementele care au contribuit la victoria Azerbaidjanului în al doilea război din Karabahul de Munte (sept-nov. 2020) împotriva Armeniei. De fapt, victoria azeră este rezultatul indiscutabil al sprijinului declarat și efectiv pe care Turcia l-a acordat Azerbaidjanului, invocând principiul „două state, o singură națiune”, sintagmă mai bine adaptată contextului, extrasă din retorica neo-otomană a unității de „sânge, limbă, teritoriu și nouă cunoaștere otomană”.Citeste continuarea pe Contributors.ro
