Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

De ce s-a întâmplat ce s-a întâmplat în ultimele luni în România

de Lucian Bondoc     Contributors.ro
Miercuri, 24 noiembrie 2021, 8:10 Actualitate | Opinii


Lucian Bondoc
Foto: Arhiva personala

Cele mai vizibile probleme din ultimele luni în România au ținut de 3 crizecriza în sănătate (Valul 4 de Covid 19), criza în energie și criza politică. De la un punct încolo, primele două au influențat și facilitat evoluțiile politice.

Pentru a înțelege cât mai bine ce s-a întâmplat, o să mă refer pe scurt la fiecare, urmând, însă, ca la partea dedicată crizei politice să menționez principalele legături cu primele două crize. Ca de obicei, având în vedere volumul de aspecte relevante, abordarea va fi una simplificată (și fără patimă).

Pentru cei grăbiți, subiectele pot fi înțelese destul de bine și citite separat (valul 4 – paginile 1-3, criza energetică – paginile 3-5 și criza politică – paginile 5-8).

1 Criza în sănătate – Valul 4

Trebuie avuți în vedere 5 factori principali, cu influențe reciproce între unii dintre ei.

(a) Un fond tradițional de suspiciune și încredere scăzută față de autorități la nivelul populației

Nu cred că este necesar să detaliez. Doar aș menționa că acesta a fost alimentat și de ceilalți factori.

(b) O trecere graduală a statului dintr-o extremă în alta pe partea de comunicare și măsuri

O bună înțelegere a Valului 4 din această perspectivă necesită să mergem puțin înapoi în timp.

Amintesc că primele 2 luni de pandemie au fost gestionate bine de stat, implicând însă și cele mai dure restricții la cele mai scăzute cifre de infectare și spitalizare.

Pe partea de comunicare, pentru că era vorba de ceva necunoscut, potențial grav și constrângător pentru populație, s-a preferat bazarea în mare parte pe tehnocrați. Principalii comunicatori în mass-media în privințe medicale au fost Raed Arafat, Alexandru Rafila și Adrian Streinu-Cercel, la care s-a adăugat gradual ministrul sănătății de atunci, Nelu Tătaru, toți buni vorbitori și cu experiență medicală.

„Valul 2” (cel din toamna lui 2020) a fost și el ținut destul de bine în frâu pe fondul menținerii într-o măsură relevantă a abordării din „Valul 1”, inclusiv a unei părți importante din restricții. A apărut, însă, un prim aspect important. Observându-se că situația e sub control la nivel macro medical, dar costurile se adună în ritm foarte alert, executivul a început să se gândească că restricții dure nu sunt justificate și nici sustenabile economic.

Pentru că profesorii Rafila și Streinu-Cercel au fost cooptați de PSD în octombrie 2020 fiind puși capi de liste pentru Parlament, a apărut un al doilea aspect important. Practic, 2 din cei 3 comunicatori pur tehnocrați anteriori nu au mai rămas în dispozitivul anterior de comunicare și presiune.

Celălalt comunicator tehnocrat, Raed Arafat, a intrat și el într-un con de umbră mediatic, de teama PNL de a nu-l pierde politic și pe el la un moment nepotrivit. Ne amintim cu toții, de exemplu, regia elaborată de poziționare fizică în platourile de comunicare cu mass-media când se făceau declarații, cu ministrul de interne în centru, vorbind primul și, deseori, și ultimul etc.

Nelu Tătaru intrând în Parlament, s-a pierdut și ultimul dintre comunicatorii principali pe subiect.

După aceea, nu a mai fost clar care este planul de comunicare și care sunt rolurile, deși o parte din cei care au preluat subiectul au făcut treabă bună. De la un punct, nevoia de relansare a economiei era și în contradicție – inclusiv mediatic - cu nevoia de prudență medicală.

S-a mai rezistat cum s-a mai rezistat și la „Valul 3” (din primăvara lui 2021), dar deja costul economic și deteriorarea răbdării populației au mărit presiunea pentru o relaxare mult mai mare, cel puțin de facto.

Apariția vaccinurilor a reprezentat al treilea aspect important - chiar foarte important. Cu o soluție tehnică percepută ca fiind deja pe cale să devină larg accesibilă, cu nivelul tehnocrat (civil) de comunicare mult diminuat și considerat parțial prea alarmist și parțial prea riscant concurențial politic, s-a presupus că e puțin probabil să mai fie vreun „val” mai rău decât ultimul după ce acestea ajung în țară.

Presupunerea autorităților de mai sus nu era aberantă în sine, dar nu poți, totuși, să extrapolezi o rată de vaccinare de maxim 33% la ce se întâmplă într-o țară întreagă.

67% din țară rămăsese, de fapt, ca înainte, doar că a scăpat și de mai toate restricțiile.

Cu concursul larg al autorităților, mai toți ne-am comportat după aceea și până acum vreo lună și jumătate aproape ca și cum nu ar mai fi pandemie.

Când s-au deschis școlile și grădinițele în septembrie 2021 - s-au amestecat 100% din copiii veniți de prin vacanțe cu 67% din părinți nevaccinați (și aproape la fel de multe cadre didactice) și invers. Chiar și cu mască, având în vedere plaja de vârste, interacțiunile specifice acesteia și constanța de contact zi de zi timp de săptămâni, rezultatul nu prea avea cum să fie altul decât cel care a fost. Interacțiunile directe între adulți au crescut și ele în perioada respectivă pe fondul revenirii din concedii și dorinței de a recupera social.

În fine, în al patrulea rând, a contat negativ mai tot 2021 și faptul că șefia Guvernului și cea a Ministerului Sănătății au revenit (după alegerile din toamna anterioară) unor partide diferite. A apărut „aproape” inerent o concurență păguboasă între instituții cu privire la marcarea de puncte pe subiectul pandemiei. Tendința de fault între partide, goana după o iluzorie revenire economică “în V” și nevoia de pregătire pentru ce e mai rău nu au ajuns niciodată la un punct de echilibru bun.

(c) Episoadele de dublu standard și de discrepanțe între vorbe și fapte la nivelul aparatului statului

Supraconcentrarea sistemului medical pe Covid 19 a lăsat numeroși români cu alte boli problematice cu sentimentul că se aplică măsuri diferite. Procentele mari de oameni din aparatul de stat care nu s-au vaccinat, inclusiv zecile de procente din personalul medical, au alimentat semnificativ percepția respectivă.

Excepțiile la restricții care nu păreau să aibă o logică diferită de unele din situațiile privite de restricții nu au ajutat nici ele. În fine, cazurile de înalți reprezentanți ai statului prinși regulat încălcând normele impuse altora au suplimentat tabloul acestui aspect, stimulând fondul populației de neîncredere și frondă.

(d) O abordare eronată a statului față de cultele religoase pe durata restricțiilor pandemiei, și o eroare de poziționare inițială a Bisericii Ortodoxe Română

Din punct de vedere practic, restricțiile specifice unei pandemii au generat 2 dileme majore pe plan religios: (i) una de risc de diminuare a rolului divinității și Bisericii în mesajul pastoral și (ii) o a doua de sustenabilitate economică la propriu.

Eroarea BOR a fost aceea că prima dilemă nu a fost abordată de la început tranșant, centralizat și în favoarea medicinei, ci ambiguu și descentralizat. Ar fi fost mult mai simplu și ușor de explicat prima variantă și minimalizată însăși existența unei dileme, de vreme ce oamenii se protejează de boli, iau medicamente și fac vaccinuri de aproape 100 de ani. Ambiguitatea inițială a făcut mult mai dificilă o modificare ulterior. Abia atunci, în pasul doi, riscul de percepere a unei cedări a divinului în fața profanului și nesiguranței medicale a căpătat o altă magnitudine.

Este adevărat că Biserica a colaborat în perioada stării de urgență când încă nu era clar cât de periculos este virusul. S-a simțit, însă, cumva păcălită la o „abdicare” prea mare față de gravitatea reală concretizată. Ceea ce a fost perceput retrospectiv ca o suprareacție inițială a statului – deși era singura abordare rezonabilă ca prudență la momentul respectiv – a facilitat o suprarelaxare inversă.

A doua dilemă a fost generată de modul eronat în care statul a abordat economic religia pe perioada restricțiilor. În această privință, trebuie înțeles echilibrat un aspect structural – subfinanțarea cronică a cultelor religioase. Nu există vizibilitate bună cu privire la ce venituri vor fi anul viitor sau chiar luna viitoare.

Relevanța pentru pandemie este dată de faptul că marea majoritate a preoților din România nu ar putea trăi decent doar cu venitul asigurat de stat. Venitul obișnuit al acestora include și donații din partea credincioșilor care vin la biserică din care o parte trebuie transferate către proiectele Bisericii.

Desigur, s-ar putea remarca că nu ar trebui să fie treaba statului sau că unele venituri nu sunt fiscalizate etc, dar chestiunea pe fond este aceea de a încerca să înțelegem echilibrat implicațiile concrete.

Or, restricțiile în sine riscau atât să slăbească conexiunea și autoritatea spirituală în relația cu credincioșii, cât și să afecteze semnificativ posibilitățile de trai decent în cadrul cultelor religioase. Din ambele perspective, presiunea pentru menținerea adunărilor de tip religios și neimplicarea în promovarea mesajelor medicale deveneau naturale.

Unii cititori ar putea și aici să remarce că mai toată perioada pandemiei au fost excepții importante de la restricții în favoarea vieții religioase (raportat la motivația spirituală și constituțională). Este adevărat, dar excepțiile au fost parțiale și limitările indirecte au fost semnificative.

În plus, trebuie înțeles că și atunci când statul a permis unele activități, preoții nu au avut motive să promoveze gravitatea bolii pentru că riscul ar fi fost ca multă lume să nu vină în biserici de frică, chiar dacă era „voie” de la stat. La momentul la care au apărut vaccinurile, deja devenise dificil de sugerat altceva, deși era o evoluție foarte importantă.

Pentru cei care s-ar grăbi să spună că preoții ar trebui să fie niște apostoli ai vaccinării și să nu se lase influențați nici de considerente economice, menționez că este foarte dificil de trăit din voluntariat. Aceasta cu atât mai mult cu cât contextul a fost unul în care zeci de procente chiar din personalul medical nu au vrut să se vaccineze, unii medici (chit că nespecialiști în boli infecțioase) fiind vehemenți public pe subiect.

Așa cum statul a acoperit foarte multe salarii în economie, cred că ar fi trebuit ca, pentru perioadele de restricții, veniturile preoților din cultele religioase să fi fost suplimentate de stat, corelat cu așteptări de susținere rezonabilă a comunicării politicilor sanitare. Nu ar fi fost simplu, dar ar fi fost mult mai eficient raportat la contextul excepțional de pandemie.

(e) Neimplicarea sistemului cultural și accesul cu totul disproporționat și nepenalizat în mass-media a tot felul de vestitori ai Matrix (cu „ciparea” oamenilor) și apocalipsei (cu ideea că se experimentează iresponsabil medicamente cunoscute ca nocive pe populație)

Este un aspect clar în sine, așa că nu o să insist. Din ce s-a întâmplat în mass-media în ultimele săptămâni se vede că se putea și altfel mai demult.

Ideea nu este deloc aceea că ar trebui luat automat de bun tot ce spune un funcționar public. Nu este nici aceea că vaccinarea ar fi o soluție perfectă.

Este vorba pur și simplu de faptul că mediatizarea profesionistă a efectelor și ponderilor bolii între vaccinați și nevaccinați, raportului statistic între avantaje și riscuri, diferențelor de sechele pe termen lung etc - a fost cu totul insuficientă la noi. Accesul la informație nu a fost, de fapt, deloc echilibrat.

2 Criza energetică

Numeroase articole au explicat detaliat de ce sectorul energiei din România ar fi putut să fie într-o situație mult mai bună în prezent decât este. Aș sublinia, așadar, doar câteva aspecte din alte perspective.

Este clar că marea majoritate a specialiștilor tehnici din toată Europa și alte țări nu au anticipat creșterea mare a prețurilor specific din toamna aceasta pe tot continentul (cel puțin, magnitudinea creșterii).

Desigur, o părere la îndemână ar fi că sunt toți nepricepuți, dar cred că este mult mai logic să avem în vedere (i) câțiva factori facilitatori ai crizei care s-au suprapus acum și (ii) puternice componente politice și geopolitice care au exploatat factorii respectivi tot acum.

În ceea ce privește factorii facilitatori, m-aș referi în special la:

  1. O subinvestire de peste 20 de ani cam în tot Occidentul (nu doar în România s-a întâmplat asta) în producție tradițională de energie pe fondul prețurilor mici. Pe de o parte, a fost mult mai rentabil pentru investitori să bage banii în aproape orice altceva. Pe de altă parte, tot vorbindu-se de energie verde și promovându-se scheme de susținere (doar) a acesteia, viitorul devenea și mai nesigur - prea incert pentru a demara investiții majore tradiționale (acestea necesitând mult timp pentru recuperare);
  2. O tendință a lumii de a-și crește consumul de energie (mai multă populație, mai multe fabrici, mai multe mijloace de transport etc, chiar dacă eficiența a crescut);
  3. Favorizarea în UE a piețelor de tip PZU (piețe pe ziua următoare). Aici aș menționa că ponderea de la noi de aproximativ 40% din energie cumpărată, practic, de pe o zi pe alta nu este unică în UE, ci s-a urmat un trend. Acest trend european a ajutat regenerabilele, facilitând intrarea rapidă pe piață a oricărui parc eolian sau solar nou și reducând și riscul contractual al lipsei de constanță de producție care e mai pregnant în contractele pe termen lung. A redus, însă, predictibilitatea.
  4. O iarnă mai rece în Europa anul trecut care a dus la o scădere mai mare a stocurilor de gaze și cărbune, cu o lipsă de atenție a autorităților la remedierea promptă;
  5. O secetă severă în America de Sud și vânt mai slab în Europa anul acesta care au afectat producția de energie din regenerabile și crescut nevoia de surse tradiționale pe mai multe continente;
  6. Revenirea economică post-Covid 19 și apropierea iernii care au generat un plus de cerere; și
  7. Anunțarea la nivel global a unor pachete masive de stimulare a economiei post-Covid (SUA, UE și China etc) care a generat o cerere anticipativă accelerată de materii prime de toate felurile, majoritatea necesitând multă energie tradițională pentru extragere, prelucrare și transport.

Pe plan politic și geopolitic, cred că ar trebui să avem în vedere cel puțin 3 componente majore (raportat la politicile UE și ale Partidului Democrat american de accelerare a tranziției verzi).

O primă componentă ar ține de interesul multor actori de modificare/lărgire a mixului energetic actual din politicile climatice (inclusiv din pachetul european de tranziție la energie verde).

O a doua componentă ar fi legată de dorința multor țări și companii de lungire a calendarului tranziției.

O a treia componentă ar fi aceea că dacă totuși s-ar merge înainte cu același mix de energie și cu același calendar, ar fi bine pentru producătorii tradiționali ca prețul energiei tradiționale să fie măcar semnificativ mai mare între timp. Aceasta ar permite constituirea unor rezerve pentru adaptare și ar mai da o șansă și la o renegociere în pasul doi.

În această ultimă privință, prețuri mai mari la energie pot influența jocul politic la nivelul populației în favoarea unor partide mai puțin pretențioase pe subiect. Pot, de asemenea, afecta competitivitatea societăților comerciale occidentale față de țări care nu adoptă politicile verzi în același ritm, aspect iarăși de natură să ajute concurența atât politic, cât și economic.

Aici trebuie înțeles un aspect important. Așa cum în crizele economice capitaliste (mai ales din 2008 încoace) se mărește fluxul de bani în piață pentru a parcurge mai ușor acele perioade (prin quantitative easing și alte politici contraciclice), și atunci când sunt crize energetice, cei ce pot să o facă, măresc, de obicei, cantitățile de energie pentru a diminua consecințele crizelor respective.

Pentru că apa (mai puțin în perioadele de secetă dură) și nuclearul sunt „destul de” constante, iar solarul și eolianul depind destul de mult de vreme, producțiile de petrol, gaze și cărbune sunt cele care pot face diferența în prezent în astfel de situații.

Or, modul în care Partidul Democrat din SUA a abordat petrolul și gazele de șist care făcuseră din SUA exportator net de ani de zile a generat neliniște. De asemenea, adoptarea Green Deal de UE a fost văzută de unii actori ca o accelerare politică a unei schimbări care le-ar lăsa mult mai puțin timp pentru propria adaptare. Interesul geopolitic pe termen mai lung l-a bătut pe cel pe termen scurt de a vinde momentan mai multă energie. Cei afectați nu au dorit să faciliteze tranziția, ci să-i arate slăbiciunile actuale.

Când Joe Biden a solicitat OPEC, în august și noiembrie 2021, să crească producția de petrol, s-a lovit de refuzuri (și cred că ar fi eronat ca refuzurile respective să fie văzute în afara contextului de mai sus)[i].

De asemenea, Rusia a manevrat luni de zile robinetul de gaze față de toată Europa, cu amânarea momentului de creștere a fluxului de gaze în conducte, încercând și un șantaj puternic (subiectul a fost deja prezentat pe larg de alți autori) asupra Republicii Moldova. Rusia dorește și o accelerare a certificării conductei Nord Stream 2 (aspect suspendat foarte recent de autoritățile germane, probabil și în contextul analizei implicațiilor politice ale crizei energetice din ultimul timp).[ii]

Pe fondul riscului de război rece între SUA și China și tensiunilor legate de AUKUS și Taiwan, China nu a mai apărut deloc inițial la COP26 (a 26-a conferință ONU privind schimbările climatice) și a invocat afectarea proprie, mărind masiv producția de cărbune pentru a face față consumului din țară.

Desigur, și perioada aleasă pentru negocierile COP 26 mi se pare că a fost total neinspirată. Era mult mai sănătos să fie organizată primăvara (așa cum fusese cea anterioară) când nevoile de consum energetic nu sunt în creștere, nu toamna târziu.

Nu toate cele de mai sus au fost aliniate politic, dar unele au fost. Oricum, rezultatul total împinge UE și Partidul Democrat american în dilema acceptării unor prețuri destul de mari pe termen lung sau dezicerii de propriile declarații și angajamente (dacă sunt forțați să revizuiască propriile politici privind sursele tradiționale de energie prin creșterea ponderii acestora acasă sau la nivelul altor țări). Desigur, aceasta ar submina și ideea de a taxa importurile în UE și SUA din țări care nu respectă aceleași standarde.

Pe de altă parte, după cum arată și episodul cu Republica Moldova (care a fost o țintă secundară a Rusiei), chiar și la nivelul UE, care are un grad mare de dependență energetică externă, încercarea unui fel de șantaj are limite. Poate duce la ostilizarea populației europene, accelerarea unor tranziții tehnologice, retalieri pe alte componente etc. Criza petrolului din anii 80 oferă unele similitudini de luat în seamă.

Pare că s-a ajuns, însă, la concluzia că tranziția va merge, oricum, înainte și este mult mai bine de presat și negociat acum, inclusiv adaptări și contracte de furnizare pe termen lung, când (a) există o decuplare între ambițiile UE și posibilitățile reale și (b) pachetul privind energiile verzi nu este cu totul finalizat și lansat.

Este posibil să se încerce o nouă rundă de creșteri toamna viitoare.

Cred că subiectul trebuie abordat pragmatic și cu înțelepciune.

România poate ieși oarecum câștigată (în termeni relativi) per total din cele de mai sus (de exemplu, prin potențiala includere în mix a nuclearului și prin fonduri și posibilități suplimentare pentru anumite surse de energie), dar este foarte important pentru asta să nu-și slăbească sectorul energetic.

Este bine politic și pentru restul economiei să nu crească facturile cine știe ce, dar trebuie gândit foarte atent în ce măsură, pentru cât timp și cine suportă costul. Trebuie înțeles și că problema a devenit geopolitic structurală – vom fi relevant sub prețurile de vârf, dar nu vom reveni la prețuri mici curând.

Legea recentă (259/2021) care vizează plafonarea unor costuri nete peste iarnă are și idei bune, dar nu ține cont de principii economice de bază (despre problemele legii respective s-a scris extensiv în mass-media). Fragilizarea financiară a sectorului energetic poate duce rapid la probleme și mai mari în pasul doi. Aceasta cu atât mai mult cu cât criza a confirmat că investițiile și în energie pur securitară sunt necesare (și pentru investiții trebuie predictibilitate că merită efortul).

3 Criza politică

Așa cum s-au găsit mult mai multe raționamente și nuanțe baladei Miorița decât au avut vreodată în vedere autorii acesteia, și criza politică din ultimele luni riscă să genereze numeroase distorsiuni și interpretări excesive cu privire la ce s-a planificat efectiv în spate.

Totuși, dacă ar fi să ne gândim care ar fi putut fi un plan sofisticat din spate și interacțiunile sale cu alte planuri și că ar fi exagerat să presupunem că tot ce s-a întâmplat a fost doar o încăierare politică „obișnuită” scăpată rapid de sub control, ar fi util să avem în vedere următoarele:

a O atentuare graduală de aproape un an a unor asperități față de PSD.

Se face aproape 1 an de când Președintele României nu a mai atacat relevant PSD în mass-media și invers. Ține, desigur, și de faptul că PSD era în opoziție și în minoritate (era greu de reproșat mare lucru nou, coaliția de guvernare putând, teoretic, adopta mai orice). Dar a fost mai mult de atât. Citeste continuarea pe contributors.ro







Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















2566 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri
Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by