Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Întoarcerea fiului rătăcitor și alegerile prezidențiale din Libia

de Raul Pintilie     Contributors.ro
Vineri, 19 noiembrie 2021, 11:35 Actualitate | Opinii


Raul Pintilie
Foto: Arhiva personala

Libia are puțin mai mult de o lună până la alegerile prezidențiale programate pentru data de 24 decembrie, rezultatul a mai bine de un an de negocieri coordonate de misiunea ONU în țara nord-africană. Cu toate că procesul a fost în cea mai mare parte lăudat de comunitatea internațională datorită rezultatelor bune pe care le-a avut, acum, cu o lună înainte de alegerile care au reprezentat unul dintre principalele obiective ale Forumului Libian pentru Dialog Politic, peisajul politic și candidații la funcția de președinte ne fac să fim mai reținuți și mai atenți atunci când discutăm despre perspectiva democratizării Libiei.

De la Primăvara Arabă la alegerile prezidențiale

Din 2011 până în prezent, Libia a trecut prin numeroase confruntări violente și războaie civile care au dus la fragmentarea țării și crearea de diviziuni în rândul populației. De la intervenția militară condusă de NATO în 2011 și care s-a încheiat cu răsturnarea de la putere a longevivului dictator Muammar Qadhafi, la războiul civil din 2014 pornit de la rezultatul unor alegeri contestate de partidele islamiste, și până la campania militară sângeroasă condusă de Khalifa Haftar și încheiată cu un eșec răsunător, Libia a cunoscut tot mai multă instabilitate, pierderi de vieți omenești și intervenții ale puterilor regionale și internaționale care au transformat lupta pentru putere într-un veritabil proxy-war și au adâncit și mai mult clivajele societale deja existente.

Armatele de mercenari detașate de Vladimir Putin, milițiile transferate de președintele turc Recep Tayyip Erdogan din Siria în Libia, dronele Emiratelor Arabe Unite, și sprijinul președintelui egiptean Abd al-Fattah al-Sisi continuă să genereze și să mențină un climat de instabilitate în țara nord-africană, fiecare susținând diversele părți implicate în conflict care consideră că le servesc cel mai bine interesele atât în Libia cât și în regiune. În acest context, Forumul Libian pentru Dialog Politic a venit ca o gură de aer, o speranță de care mulți (inclusiv subsemnatul) s-au agățat cu atât mai mult cu cât rundele de negocieri începeau să dea rezultate favorabile într-un timp relativ scurt sub leadership-ul abil al reprezentantului special al ONU în Libia, Stephanie Williams.

Unul dintre cele mai semnificative rezultate ale acestui forum a fost crearea cu succes a unui consiliu prezidențial, o instituție interimară menită să guverneze țara până la alegerile din decembrie. În fruntea consiliului a fost numit Mohammad Yunus al-Menfi, un diplomat de carieră, iar în funcția de prim-ministru Abd al-Hamid Mohammad Dbeibeh, cunoscut drept apropiat al regimului de la Ankara și cu numeroase afaceri dubioase în Turcia. Pe lângă cei doi, într-o încercare de creare a unui soi de reprezentare, consiliul cuprindea două funcții de adjuncți în care au fost numiți delegați din regiunea vestică și sudică a Libiei. Din nefericire, ceea ce negocierile nu au reușit să rezolve a fost chestiunea regiunilor centrale și estice controlate la acea vreme de milițiile conduse de Khalifa Haftar.

Fiul rătăcitor și fotoliul prezidențial

A conduce orice țară din lume nu este o chestiune ușoară. A conduce un stat destrămat, fragmentat, și care a devenit terenul de joacă a puterilor regionale și internaționale este extrem de dificil dacă nu chiar imposibil. Din păcate, niciunul dintre cei care și-au depus până la momentul de față candidatura nu au vreo urmă de trăsătură care să îi recomande drept lideri (democratici) ai Libiei. Toți se luptă pentru a câștiga puterea în stat și toți vor putere absolută din diverse motive precum gestionarea resurselor imense de petrol care vor reprezenta o sursă uriașă de îmbogățire pentru ei și familiile lor sau avansarea intereselor altor regimuri în Libia. Printre cei care și-au anunțat candidatura la fotoliul de președinte se numără Khalifa Haftar, comandantul așa-numitei Armate Naționale Libiene, warlord și cetățean american întors în Libia după căderea lui Qadhafi pentru a profita de pe urma instabilității create, și sprijinit de Emiratele Arabe Unite, Rusia, Egipt, și Franța, și Aquila Saleh, actualul președinte al Camerei Reprezentanților din parlamentul din Tobruk, considerat de unii aliat al lui Haftar. Însă dintre toți cei care aspiră la funcția de președinte, un nume iese în evidență: Saif al-Islam Qadhafi.

Fiul lui Muammar Qadhafi și-a făcut apariția în presa occidentală pentru prima dată în ultimii zece ani printr-un interviu acordat lui Robert Worth în New York Times anul acesta, interviu în care își exprima ambițiile politice și dădea de înțeles că va candida în viitoarele alegeri prezidențiale. Însoțit de un convoi de mașini cu arme automate montate pe ele, Saif a ajuns duminică în orașul Sabha unde și-a depus candidatura îmbrăcat, foarte interesant, în același timp de haine purtate de tatăl său în timpul celebrului discurs din 2011 în care, în fața protestelor din Benghazi, amenința că va ”purifica Libia centimetru cu centimetru, casă cu casă, stradă cu stradă, persoană cu persoană până când țara va fi curată de mizerie și impurități.”

La momentul de față, Saif al-Islam Qadhafi are o pătură semnificativă de suporteri în Libia, în special în rândul nostalgicilor după vremurile apuse, în rândul cărora, surprinzător sau nu, se numără foarte mulți tineri care au trăit și cunosc puține din perioada regimului lui Muammar. Însă în comunitățile afectate grav de violență și război civil, simpatia pentru autoritarianism și ”stabilitatea instabilă” caracteristică acestora se transmite uneori din generație în generație până când ajunge să fie îmbrățișată inclusiv de cei care nu au trăit sub dictatură. Sprijinul pentru numele ”Qadhafi” există și are potențialul de a-l propulsa pe Saif în funcția de președinte însă totul depinde de cât de abil este acesta în a juca popularitatea de care se bucură în rândul unor segmente din populația libiană.

Saif al-Islam a fost mereu un spirit liber al familiei Qadhafi, un artist part-time licențiat în inginerie. Acesta a fost probabil și motivul pentru care Muammar l-a ținut departe de orice fel de responsabilitate în sfera securității statului. În cea mai mare parte, Saif s-a ocupat de diverse chestiuni umanitare însă avea să intre în serioase conflicte cu fratele său mai mare, Mutassim, referitoare la schemele financiare pe care familia le desfășura. În contextul în care SUA și Marea Britanie decideau să normalizeze relațiile cu Libia la finalul anilor 1990 sub pretextul renunțării la activități teroriste, Muammar avea să promoveze imaginea lui Saif drept potenția succesor, nu din pură convingere că acesta ar face o treabă bună, ci pentru că din punctul său de vedere, în acel context de deschidere către Occident, viziunile lui Saif se potriveau cel mai bine sensibilităților vestice. Între timp, Qadhafi se ocupa de consolidarea controlului asupra sectorului de securitate, unde l-a numit pe Mutassim la conducerea unor noi batalioane create în rândul armatei. În final, Mutassim avea să fie trădat de șeful serviciului militar al armatei care i-a raportat lui Muammar că fiul său plănuiește o lovitură de stat, iar în 2001 a părăsit Libia pentru Egipt.

În lipsa lui Mutassim și din dorința de a reintegra în cele din urmă Libia în comunitatea internațională, Qadhafi decide să extindă activitatea fundațiilor deținute de Saif și să lanseze, prin intermediul acestora, o serie de proiecte de reformare a Libiei cu o puternică componentă economică în valoare de zeci de miliarde de dolari executate în mare parte de China și Turcia. Ceea ce avea să îl facă și mai cunoscut pe Saif a venit în 2004 când prizonieri politici din infama închisoare Abu Salim, acuzați de legături cu Frăția Musulmană, au anunțat că intră în greva foamei. Pentru a evidenția și mai mult dorința și deschiderea spre reforme, Muammar își deleagă fiul să înceapă discuții cu lideri ai Frăției Musulmane exilați în Marea Britanie și Elveția, iar ca urmare câțiva prizonieri au fost eliberați, eveniment ce a ținut prima pagină a presei.

De-a lungul timpului, odată cu frustrarea populației cu privire la modul în care țara este condusă și guvernată s-a adâncit și rivalitatea dintre Saif și Mutassim care reprezentau două poziții ideologice total diferite, lucru ce a produs o dilemă cu care regimul trebuia să se confrunte. Pe de-o parte, Mutassim, acum întors din exil, se opunea complet oricăror reforme și emana o viziune autoritară dură și închisă. Pe de altă parte, Saif era avocatul constituției, democrației, și alternării la putere, idei pe care Muammar le digera din ce în ce mai greu, lucru devenit evident când acesta a decis naționalizarea postului de televiziune prin satelit deținut de Saif.

Un vorbitor excelent de limbă engleză și cu un doctorat (disputat, ce-i drept) la London School of Economics, Saif a captat atenția mass-mediei occidentale. Poate că în cancelariile vestice, liderii sperau să prindă ziua în care Saif preia frâiele puterii de la tatăl său, însă în Tripoli, și, în realitate, acesta nu a fost niciodată desemnat oficial drept succesor și nici nu a fost autorizat să acționeze în vreo capacitate oficială. Mai pe scurt, a fost doar folosit de Muammar Qadhafi pentru a-i servi interesele de promovare a Libiei drept o țară prietenă cu Occidentul și deschisă reformelor democratice. Între timp, însă, Saif a început să cocheteze din ce în ce mai mult cu grupări militant-jihadiste odată cu creșterea influenței Qatarului în proiectele de reformare a Libiei și chiar a reușit, în 2010, să obțină eliberarea a sute de membri ai Libyan Islamic Fighting Group și a ajuns, în final, să se alinieze tot mai mult cu viziunea asupra lumii pe care Mutassim o promova. Conflictul dintre cei doi frați a continuat până la moartea lui Mutassim în 2011 în mâinile rebelilor care l-au capturat și ucis și pe tatăl lor.

Este Saif al-Islam omul potrivit să conducă Libia?

În asumpția conform căreia Saif al-Islam Qadhafi este principalul favorit la funcția de președinte al Libiei există mai multe dimensiuni. În primul rând, acesta beneficiază de susținători nostalgici după perioada de dictatură a lui Muammar izvorâtă din frustrarea cauzată de haosul post-2011. În al doilea rând, alți susținători l-ar putea percepe pe Saif drept un reformator, prin prisma activității sale în umbra tatălui său. Nu în ultimul rând, din același punct de vedere, electoratul ar putea vedea în acesta o figură care să aducă unitate, care să readucă împreună libienii din toate părțile țării sub aceeași umbrelă. Nu doar că aceste trei dimensiuni contrazic un parcurs democratic (chiar și cea de-a doua, în condițiile în care e greu de spus câte din viziunile reformiste ale lui Saif mai sunt prezente), dar ele necesită un spirit puternic, autoritar, și capabil să se impună în fața numeroaselor puteri, interne și externe, care vor face totul pentru a destabiliza țara nord-africană, indiferent de rezultatul alegerilor.

Libia din prezent nu este Libia de acum treizeci de ani. Saif al-Islam Qadhafi nu este nici pe aproape de tatăl său în termeni de autoritate și capacitate de conducere, este posibil să nu fie nici reformistul promovat cândva de Muammar, și nu pare să reprezinte nici vreo forță miraculoasă care să unească populația, în condițiile în care nu toată Libia îl vede drept un Mesia care va aduce pacea. Mai mult decât atât, ambivalența și tranziția de la reforme și democrație la o viziune ideologică foarte apropiată de cea a fratelui său Mutassim sunt elemente care contrazic asumpțiile precedente. Dacă va avea succes în alegerile din decembrie, în ciuda faptului că are o condamnare pentru crime împotriva umanității și crime de război la Curtea Penală Internațională, rămâne de văzut, însă în eventualitatea în care va fi ales președinte al țării în baza oricărei din premisele expuse anterior, imaginea pe care noul regim o va expune Occidentului nu va fi decât o iluzie care mai devreme sau mai târziu va arunca din nou țara în haos.

În concluzie, eforturile conduse de ONU pentru a stabiliza și democratiza Libia sunt binevenite. Însă alegerile ar trebui să fie o cale către democrație, nu un scop în sine. Mai mult decât atât, de la înlocuirea lui Stephanie Williams, care deținea interimatul funcției de reprezentant special al ONU în Libia, cu Jan Kubis, tot procesul inițiat de aceasta a stagnat în mare parte, cu excepția unor vizite fără niciun rezultat în țări precum Egiptul și niște apeluri obosite la retragerea trupelor străine din Libia.

Mai mult decât atât, fragmentarea țării nord-africane este o problemă unică prin natura sa și deosebit de complexă, o chestiune ce nu poate fi rezolvată prin alegerea unui nou președinte, fie el și Saif al-Islam, chipurile, unificatorul Libiei. În primul rând, de la finele anului 2011, statul libian este, practic, inexistent, iar multitudinea de grupări rebele continuă să se considere drept entități cu legitimitate statală, în timp ce luptele duse în ultimii zece ani au fost în mare parte localizate și temporare. În al doilea rând, grupările armate nu au o structură organizațională bine definită și nici vreo continuitate. Astfel, membri și liderii acestora se mobilizează și se retrag în sânul comunității locale din care fac parte în funcție de dinamicile exterioare, fără a întreprinde pași serioși în a-și defini identitatea sau poziția politică.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro







Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















1066 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri
Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by