Un spectacol precum Our Last Terminal Platonovka mi se pare a fi înainte de toate un remarcabil act de curaj. Atât din partea lui Botond Nagy care este atât autorul scenariului dramatic cât și semnatarul regiei artistice a spectacolului cât și din partea conducerii Teatrului Clasic Ioan Slavici din Arad. Aceasta din urmă asumându-și riscul de a găzdui și finanța o întreprindere scenică pe care ar fi puțin spus dacă aș califica-o doar complexă.
Aceasta a implicat, indubitabil, nu numai un consistent efort de creație, o mobilizare exemplară a trupei, ci și existența și disponibilitatea unui public avizat, familiarizat cu lumea lui Cehov. Deși trebuie spus că Our Last Terminal Platonovka se susține și ca producție de sine stătătoare. Născută dintr-o profundă, dintr-o matură, surprinzător de matură cunoaștere a ceea ce odinioară, pe vremea în care credeam nu că tot ce zboară se mănâncă, ci că și operele artistice pot fi comentate și interpretate cu ajutorul a tot felul de tehnicalități, hipertext.
E adevărat, Botond Nagy deține, în pofida tinereții sale (are doar vreo 28 de ani), o deja consistentă carte de vizită, el reprezentând nu doar o figură, ci, mai mult, o personalitate aparte în ansamblul tinerei generații de regizori. A abordat deja texte complicate, de la acelea ale lui Maeterlinck (Orbii) și Ibsen (Hedda Gabler sau Casa cu păpuși) la o scriere-cult a lui Tennessee Williams (Un tramvai numit dorință), crede indubitabil în perenitatea teatrului de artă, îl percepe, vorba cărții, drept o tradiție modernă, ceea ce nu înseamnă că ar disprețui noua dramaturgie și, implicit, experimentul. De altfel, într-un spectacol precum H.A.H. Hidden Abuse Holding, realizat înainte de pandemie la Teatrul Matei Vișniec din Suceava, regizorul propunea o rescriere neconvențională a pieselor lui Beaumarchais exact în mai sus menționata cheie a experimentului.
La fel de adevărat este și faptul că Cehov a devenit în vremea din urmă tot mai familiar publicului românesc. Se pare chiar că în ultimii ani Cehov apare mai frecvent pe afișe decât Shakespeare. Cehov este un nou contemporan al nostru (George Banu, ceva mai rezervat îl califică drept un aproape) și precum operele marelui Will și scrierile lui Anton Pavlovici încep să cam devină, la rându-le, de gumilastic.
Nu, Botond Nagy nu a intenționat să monteze un nou spectacol cu Platonov. Scrierea aceea pe care un Cehov de dinainte de Cehov a dat-o când nu avea încă 21 de ani. Respinsă la vremea apariției ei violent de critici, reevaluată, dacă nu cumva chiar supraevaluată astăzi. Mult mai aproape de adevăr cred că se află iarăși George Banu care în cartea Cehov, aproapele nostru (Editura Nemira, București, 2017) identifica în Platonov toate semnele incertitudinii inițiale, conținând totuși multe indicii ale operei ce va să vină.
Dramaturgul sui-generis și regizorul Botond Nagy a vrut să scrie scenic propriul lui eseu despre lumea lui Cehov. Referințele la Platonov sunt în gramatica și economia produsului estetic final cele mai cuprinzătoare. Iar în spațiul inventat al Platonovkăi, în care mai toate personajele așteaptă ceva, visează la decongelare, la plecare, la rupere de monotonie, în care toți plănuiesc călătorii, zboruri (scenografa Irina Moscu construiește pe scenă sala de așteptare a unui aeroport din care însă nu prea decolează avioane, în care Verșinin, însă un Verșinin prezent numai prin voce, vocea actorului Bogdan Costea, un Verșinin ridicat la rangul de căpitan de navă, anunță continue amânări ale promisei decolări și în care zborul eșuează într-o beție strașnică, cei mai mulți dintre pasageri par să fie totuși din Platonov. Nu lipsesc însă de aici nici Arkadina, nici Astrov, Nina Zarecinaia,Treplev sau Trigorin, nici Olga Mașa și Irina înzestrate la început cu valijoare și pe care le vedem mai apoi în chip de stewardese alcoolizate, absentă nu putea fi nici Sașa, dar nici Ranevskaia. Personajele-focus rămân însă Platonov, Anna Petrovna și Sofia Egorovna.
Platonov, foarte bine interpretat de Andrei Elek, se autodefinește pe mai departe ca un om plictisit. El este asaltat și aici de Anna Petrovna, remarcabil, sigur siluetată scenic de Carmen Vlaga-Bogdan și de o post-modernă, avântată Sofia Egorovna, avântat jucată de Iulia Pop-Dragoș. Platonov este și noua lui reîntrupare și dezabuzat, și lucid, și auto-iluzionat, și sincer, și mincinos, și iresposabil, și fermecător, și dizgrațios. Este la un moment dat avertizat de corul celorlaltor personaje că the live is short ,Platonov! și , conform celebrei doctrine cehoviene, totul se sfârșește cu un foc de armă. Moartea venind după o dezlănțuire muzical-coregrafică, după un grotesc Lac al Lebedelor. Cu Zoltan Lovaș (al cărui joc l-am apreciat îndeosebi în crochiul de personaj Trigorin), Călin Stanciu (de reținut și în doctor), Roxana Sabău, Iulia Dinu și Carmen Butariu (care le aduc în scenă pe cele trei surori) în chip de animatori, cu Cosmin Blaga în rol de balerină.
Citeste continuarea pe Contributors.ro
