Lukașenko, dictatorul Belarusului, amenință de ceva vreme Uniunea Europeană că nu va ezita să îi dea o replică, pe care o consideră potrivită și îndreptățită, la sancțiunile economice pe care le-a impus regimului său politic, pe două căi și indiferent de consecințe: prin împingerea de migranți din zonele de conflict ale Orientului Mijlociu către granițele Poloniei, Letoniei și Lituaniei, dar și prin închiderea conductelor de gaze naturale de pe teritoriul său, pentru a opri astfel, în plină iarnă, livrările către Europa.
Așa se face că între 5 și 7 mii de migranți din Irak, Siria, Afganistan, Turcia și Iran (potrivit BBC) au ajuns la granița dintre Polonia și Belarus, unde staționează în condiții inumane pe teritoriul belarus în pădurea de lângă Narewka, încercând, mai ales noaptea, să forțeze trecerea frontierei Uniunii Europene și să-și croiască drum mai departe spre Germania.
Sursa: BBC (bbc.com/news)
În disperarea sa de a submina Uniunea Europeană, Aleksandr Lukașenko nu este singur; el este de fapt ciocanul cu care nu se sfiește să lovească Kremlinul, beneficiind de complicitatea unui alt lider autoritar care caută o revanșă în fața Bruxellesului, și anume Erdogan. Așa se face că Putin a ordonat armatei ruse să patruleze amenințător spațiul aerian belarus cu bombardiere strategice, în timp ce Ankara susține (nu foarte discret) transportul de migranți către Belarus.
Ar trebui de asemenea să ne fie destul de clar că planificarea unor astfel de acțiuni depășește prin anvergură capacitățile KGB-ului de la Minsk, ceea ce nu ne trimite cu gândul în altă parte decât la birourile din Kremlin, acolo unde există viziunea necesară nu doar pentru a organiza acest flux de migranți, ci și pentru a culege din fiecare etapă a crizei datele de care are nevoie pentru a-și calibra alte acțiuni viitoare.
Organizarea fluxului migrator spre granițele poloneză, letonă și lituaniană are legătură, pe de-o parte, cu vulnerabilitatea militară a flancului nord-estic al NATO din Europa, iar pe de altă parte cu fronda guvernului condus de PiS-ul lui Jaroslaw Kaczynski față de Bruxelles, care determină Polonia să încerce să rezolve criza de la frontierele sale pe cât posibil fără să apele la resursele Uniuni Europene, din principiu.
Cu alte cuvinte, Kremlinul este perfect conștient că, momindu-l pe Alexandr Lukașenko să își ia revanșa față de Uniunea Europeană (și asigurându-l că este apărat de armata rusă și că totul se va termina cu un cec gras obținut de la Bruxelles, după modelul înțelegerii UE – Turcia), a reușit să înfigă o pană prin care, lovind cât mai strașnic cu ciocanul belarus, va crea o ruptură încă și mai mare între Polonia și Uniunea Europeană.
Cel puțin în aceste prime faze ale crizei, se pare că socoteala lui Vladimir Putin și a planificatorilor săi nu este greșită, dimpotrivă. Polonia a decis în primul rând să acționeze singură, aducând în sprijinul polițiștilor de frontieră armata și, mai ales, formațiunile de apărare locale, în care s-au înrolat preponderent extremiști de dreapta, dornici să-i oprească cu forța pe migranți și, eventual, gata de bătaie și cu soldații belaruși.
Mai apoi, a respins oferta Frontex de a păzi în comun frontiera, așa cum a afirmat Bartosz Grodecki, demnitar al ministerului polonez de interne, și a instituit o zonă de excludere în apropierea frontierei, în care presa nu poate pătrunde pentru a oferi acoperire mediatică.
Nu în cele din urmă, Polonia a apelat la sprijin militar din partea Marii Britanii pentru a securiza frontiera, iar Londra a răspuns deocamdată prin trimiterea în misiune a unor ingineri geniști specializați în lucrări de securizare a granițelor.
Lituania, a cărei frontieră cu Belarus este mai întinsă decât cea a Poloniei, a decis să acționeze de la bun început în cooperare cu Frontex și a cerut ajutor din partea acestei agenții europene, format atât din polițiști, cât și din materiale cu care să securizeze suplimentar granița.
În fine, Polonia a decis să se alăture Lituaniei și Letoniei și să accepte sprijinul Frontex în organizarea repatrierii migranților ce sunt arestați pentru trecerea ilegală a frontierei Uniunii Europene cu Belarusul; de altfel structura Înaltului Reprezentant al Uniunii a demarat deja negocieri cu statele de proveniență a fluxurilor de migranți și s-a obținut acordul Irakului pentru repatrierea cetățenilor săi, în timp ce Ankara a anunțat că a decis formal să nu mai permită zborurile suspecte ale Belavia către Minsk.
Sursa: The New York Times (nytimes.com/live)
Criza migranților de la granița Uniunii cu Belarus a devenit tot mai preocupantă, pe măsură ce riscul escaladării situației într-un conflict militar regional – așa cum avertizează și Casa Albă – prinde contur. Este posibil ca Belarusul, dezamăgit de reacția Uniunii Europene la criza migranților și excedat de problema pe care a generat-o și nu mai știe cum să o gestioneze, pe măsură ce se intră tot mai mult în iarnă, să le ordone militarilor săi să inițieze schimburi de focuri cu militarii polonezi.
Problema care se întrevede aici este în ce măsură trupele poloneze de apărare locale, unde activează acum mulți voluntari proveniți din diversele organizații de extrema dreaptă, vor putea fi controlate de comandanții militari pentru a nu răspunde provocărilor belaruse și a nu transforma întreaga situație într-un schimb de focuri la frontieră în toată regula, detonând astfel un conflict pe care Moscova îl așteaptă de ceva vreme.
Dacă se va întâmpla așa, Moscova este pregătită. Armata rusă va intra în acțiune imediat, sub pretextul protejării aliatului Belarus și probabil nu va susține acțiuni doar pe direcția Poloniei, ci își va lua libertatea de a ataca militar și în Ucraina, dar și în țările baltice. Moscova nu vizează, în caz de conflict, doar să repare onoarea lui Lukașenko, ci redefinirea raporturilor militare la frontiera sa vestică, obiectiv pentru care s-a antrenat mereu în ultimele trei exerciții Zapad, iar NATO trebuie să fie capabilă să răspundă credibil din primul moment unor astfel de încercări.
În speranța că riscul de conflict militar nu se va materializa – pentru că ar pune Occidentul într-o situație destul de dificilă, testându-i limitele într-o manieră ce nu are precedent de la al doilea război mondial încoace – Bruxellesul trebuie să se mobilizeze și, împreună cu Varșovia, să caute căile cele mai eficiente de rezolvare a crizei de la granița cu Belarusul, lăsând deoparte divergențele cu regimul lui Kaczynski.
Deocamdată nu sunt multe soluții puse pe masă, dar se lucrează febril în această direcție. Charles Michel s-a deplasat de urgență la Varșovia, unde a arătat, într-o conferință de presă cu premierul Mateusz Morawiecki, că Uniunea este dispusă să inițieze un ansamblu de măsuri de hard și soft power ca răspuns la criza de la frontiera cu Belarus, de la finanțarea ridicării de ziduri de protecție a frontierei, la noi sancțiuni instituite la adresa instituțiilor și companiilor belaruse (și nu numai) care participă la întreținerea crizei migranților.
Liderii europeni importanți, împreună cu Casa Albă, pe de altă parte, înțelegând perfect de unde anume izvorăște această criză, s-au adresat Moscovei cerându-i să-și potolească protejatul de la Minsk, în bunul interes al tuturor. Deocamdată Putin nu a oferit răspunsul așteptat, semn că pe agenda sa mai există ținte de atins, motiv pentru care amână să pună capăt situației.
