În 1959 la București are loc „jaful secolului”. Banca Statului (adică cea Națională) din Româna fiind prădată de un bine organizat grup de spărgători ordinari. Povestea e mult prea documentată ca s-o copiez ori repovestesc aici (cine n-o știe o află pe net). Ce nu pare a se fi gândit multă lume e fleacul următor: de ce respectiva poveste (îngropată la vremea ei) a devenit în ultimele decenii de mare interes? De ce i s-a dat o atenție consistentă? De ce s-a investit în ea destul de mult băbănet?
Răspunsul simplu de tot – ori cel puțin speranța și încrederea regizorilor – este că publicul, masele, opinia populară, românul majoritar ar fi juisat la regăsirea și actualizarea ei, ar fi apreciat povestea, ar fi aplaudat-o destul de abitir, ar fi cumpărat o groază de bilete. Bineștiut fiind că, ranchiunoși față de bogătani, conaționalii noștri au apreciat și aplaudat jaful dintotdeauna. Iar popularitatea baladelor haiducești – adică simpatia atât de extinsă (panromânească și transistorică) față de hoții, hoțomanii, pungașii, haiducii și „bandele” interlope de odinioară – dovedește acest fapt. Și nu insist (inclusiv din jenă) asupra faptului că nu doar omul folcloric, ci și intelghenția română (care se va fi referit vreme de 200 de ani la folclor), găsea de amirat în bloc repertoriul și morala revoluționarilor haiduco-hoți. Chiar aici un detaliu interesant, total ignorat, merită subliniat. Anume că-n panoplia tipurilor de jefuitori pe care atât omul folcloric cât și intelighenția română le admira și cultiva nu apar și „bandiții”. Acesta din urmă e un termen pe care doar comuniștii staliniști/NKVDiști ai anilor 1947-65 l-au popularizat, forțând intrarea lui în mentalul popular pentru a-i desemna pe luptătorii anticomuniști și pe partizanii vânați de milițiile statului securist. Faptul că cei mai radicali patrioți și autosacrificiali inși din România erau oficial etichetați drept bandiți indică cinismul maximal al unui stat cu adevărat denaturat, terorist, inuman. Interesant e însă faptul că torționarii foloseau același termen și pentru intelectualii care luptaseră – ori doar erau acuzați c-ar fi luptat – doar cu vorba, bancul și pana contra împilării (vezi literatura documentară a detenției). Oricum, termenul nu a rezistat, limba populară nu l-a păstrat. Sub prealuminoasa oblăduire a președintelui Nicolae Ceaușescu cam toată lumea care nu a dorit să rămână proletar banal, țăran ordinar sau învățător/profesoraș umil, s-a îngrămădit să intre în Partid, în structurile militaro-polițienești, între colaboratori securității. Violența nu prea s-a remarcat, armele au dispărut din orice vedere, chiar și munții s-au aplatizat, benzina neajungând decât pentru ca un singur tânăr patriot să-și dea foc prin poiana Brașovului. Cât despre intelectuali, penele acestora s-au muiat bine de tot, lexicul s-a rafinat, pentru infim de puținii dizidenți reali sau potențiali Securitatea generalizând și impunând în popor doar substantivul „nebuni”.
Important și demn de luat în mare seamă este că aura de admirație față de dreptatea socială încercată voluntarist, ilegal, abuziv, barbar și ucigaș de către haiduci nu răzbate doar în acel vechi repertoriu folcloric, prezent acum doar în arhivele și cărțile folcloriștilor, așadar cvasidispărut. Astăzi, doar Moldova continuă să schimonosească piesulici teatrale și măști carnavaliere amintind de respectiva bravă și prelungă istorie națională. În toată Muntenia și Oltenia a rămas „foarte vie” doar nostalgica piesă muzicală numită „Căpitane de județ”, titlu ciudat, sintagmă antipatică – vezi cântecul! –, căci ultrapopulara piesă începe și se recunoaște după primul vers: Spune, spune moș bătrân. După care se efectuează o foarte pedagogică introducere în arta hoției cabaline (caii se-nhață când e negură și ceață și se fură noaptea pe fulgerătură etc.etc), pe care e îndoielnic că poate să existe vreun petrecăreț regional care să n-o cunoască, să n-o urle personal, să n-o poată comanda absolut oricărui lăutar încă-n viață. Totuși, memoria și admirația față de haiduci (constant idealizați, transformați ideologic în partizani și justițiari model) încă abundă în folcloricul „cânt de joc și veselie”, în repertoriile „de petrecere”, în folk-popul „de golănie”, adică în lirismul, veselia și nostalgia poporului de alură tradițională, rurală, rurbană, cartieristică, mahalagească și urbană de ieri și de astăzi.
Cu un asemenea background etnopsihologic nu trebuie să ne mirăm că evenimentul bucureștean din 1959, beneficiind și de un film documentar (mai exact de reconstituire penală, așadar având ca personaje chiar pe autorii jafului pecuniar), tras exact după prinderea făptuitorilor, a avut parte în ultimele decenii de două remake-uri. Reconstruction (de Irene Lusztig, 2001) și Marele jaf comunist (de Alexandru Solomon, 2004) – filme egal documentare și care mai de care mai artistic, dedicate aceluiași eveniment. Sociologic și istoric vorbind, au fost totuși falimentare.
AU FOST ODATĂ CA NICIODATĂ ȘI MULTE ALTELE
Ce mi se pare un pic îngrijorător e faptul că istoria vremii ar mai fi putut sugera și alte subiecte de filmografie contemporană. Totuși nu s-a săpat îndeajuns – din partea mai multor cineaști (regizori, producători, finanțatori, distribuitori, teveuri) pentru a se comite ceva „de impact”. Există un lung-metraj cinematografic despre Elisabeta Rizea (totuși dus la capăt, față de statuia pe care câțiva au dorit-o chiar în capitală) și despre arestarea tinerei Nicole (Binecuvântată fii, închisoare). Despre ultimul am dat întâmplător de un sit care zice c-a fost văzut de aproape 7000 de cinefili. Adică de foarte puțini. În ultimii 20 de ani a mai auzit cineva de el? A fost vreodată dat de vreo televiziune? Despre asemenea filme nu se mai vorbește, aude și vede nimic deoarece anticomuniștii și deținuții politici se bucură și acum de o consistentă (sociologică) antipatie. Una întreținută nu doar de indiferența fiecărei noi generații cu privire la anterioarele, ci și de datoriile și minciunile pe care noile generații le moștenesc întru protejarea propriilor genealogii. În memoria populară stă bine-mersi, căci se tot rulează, doar arhipopularul Filantropica.
Revenind asupra Rezistenței Anticomuniste, adică asupra „bandiților” care luptau prin munți împotriva Securității Statului terorist, despre torturile și dramele prin care au trecut soțiile, mamele și copiii acestor patrioți (și acum ilegali, și astăzi sub dispreț oficial), nimeni nu se mai gândește la alt scenariu și film „ca lumea”. (Apropo de femei și copii, o modestă expoziție dintr-o cameră a Cetății Făgărașului tocmai spune ceva detalii despre drama și eroismul lor, pentru un număr la fel de modest de vizitatori.) De ce să știe toți românii lucrurile astea? Anticomuniștii martiri merită ignorați, în vreme ce făuritorii comunismului ceaușist stau cu nesimțire și fermă susținere pe toate soclurile instituțiilor academico-universitare, ale TV-urilor, ale economiei și culturii contemporane. Să revenim, însă, punctual, la faptele anilor 50. Căci nici despre dramele refugiaților basarabeni, nici despre cele ale deportaților bănățeni nu se reiau și rulează filmele/serialele documenare. Oare ce soartă și impact avea-va recentul Și atunci, ce e libertatea? Căci de la cinematografe nu trebuie să tragem absolut nicio nădejde. Iar din partea rețelelor tv... Și-acesta va fi sufocat/sugușat de comunistele și ceaușistele filme gen Sergiu Nicolaescu, date mereu-mereu?
Mă uimește mult că nimeni nu s-a gândit să facă un film despre, de pildă, ocuparea Legației Republicii Populare Române din Berna, în 1955. Eveniment înfăptuit de către un grup de patrioți/partizani anticomuniști, luptători pentru compromiterea comunismului românesc, pentru atragerea atenției întregii lumi asupra abuzurilor sistematice împotriva Drepturilor Omului, pentru eliberarea prizonierilor și condamnaților politici. Detaliile faptei abundă în cartea lui Stejărel Olaru, Cei cinci care au speriat Estul (2003), deci n-am să le reproduc aici. Dar cum se face că, deși știută povestea, deși apărută o dată la TVR, în cadrul măruntei nișe de tip „Memorialul Durerii” (și alte istoricale), nimeni n-a crezut că merită să fie pusă pe tapetul superior al unui film mai mult sau mai puțin de artă, de non-ficțiune sau chiar de ficționalizare?
O fi fost poate adevărat că șeful respectivului comando diasporic fusese în adolescență legionar, așadar n-ar fi meritat mare adulație sau lauri. Dar ăsta să fie motivul ignorării respectivului eveniment? Mai degrabă doar un pretext, o făcătură comunistă, deoarece majoritatea surselor îl prezintă pe Beldeanu drept un simplu artist (în 1940 având doar 16 ani, deci mult prea tânăr și iresponsabil). Și chiar dacă banditul comuniștilor va fi fost un golănaș interbelic, un film i-ar fi putut preaușor acuza eventuala aberație. Filme se fac constant cu și despre Hitler, iar o precauție relativă eroului din 1955 putea fi ușor transformată în lecție sau metaforă etică și-n cazul unei pelicule actuale. Cu-atât mai mult cu cât, ulterior haiduciei politice și patriotice de răsunet mondial, Beldeanu a fost viclenit c-un drum până-n Germania, acolo fiind răpit de către spionii comuniști, adus și executat în România, treaba staliniștilor pur români fiind așadar „rezolvată”. Oare însuși patriotismul anticomunist din anii 50 revenea astăzi să constituie o problemă legală și etică insurmontabilă? Tare mă tem (ba chiar aș adora să greșesc zicând) că la mijloc e vorba mai degrabă de protecționism ideologic, de lașitate politică.
În asaltul asupra Legației (practic, echivalent al vremii pentru ce se pricepe azi drept consulat sau chiar ambasadă) din Berna, singura victimă a fost șoferul instituției (împușcat, poate, într-un fel de legitimă apărare). Adică paradigmaticul șofer, pe care l-am mai bifat cândva (tot în situl acesta) în vederea reținerii posturii de etern agent al potlogăriilor parapolitice. În cazul de față șoferul fiind un „acoperit” de top (capul securiștilor din respectiva „ambasadă” și al spionilor români și neromâni din toată zona). Iar dacă tot am pomenit personajul, să atrag atenția și asupra unei alte echivalențe simbolice și pragmatice. Și-anume: Doamna Excelenței sale, Soția Ambasadorului. Căci o asemenea Doamnă își amintea, după patru decenii, că a 2-a zi după dezertarea lui Pacepa (1978) în toată ambasada română din RFG n-a mai rămas decât soțul ei, ea (desigur), plus șoferul. Dispăruse absolut tot restul personalului, precis fiind retrași/extrași de urgență pe motiv de supremă siguranță (atât națională și instituțională, cât mai ales individual-vitală). Cu alte cuvinte, între 1955 și 1978 atât de mult și bine a evoluat spionajul românesc încât nu „ultimul om” (etern acoperitul șofer) era „cel mai tare” din parcarea numită ambasadă, ci absolut tot restul membrilor și angajaților din ambasadă, toți cei de pe funcții cu sau fără ștaif.
ȘI IATĂ INTERVENIND BRAVA AGENTURĂ MAGHIARĂ!
Așadar, românii tac, uită, îngroapă, cu exactitate nu fructifică absolut deloc momentul 1955. Foarte bine! De ce să se facă de râs Siguranța Națională, Securitatea Statului, diplomația română, criminalii politici, hoardele de spioni, trăgători de limbă și turnători care după 1955 au populat Elveția tocmai pentru ca așa o rușine politică să nu se mai repete niciodată?!... De ce să se întrebe cineva despre legiunile de afiliați, mijlocitori, aparținători, fii, nepoți și nepoate care au populat Țara Cantoanelor tocmai (ori măcar și) pentru a ține spate misterioșilor „acoperiți” – la rându-le meniți nu doar să controleze diaspora anticomunistă, ci și să pitească și să păzească bunătate de conturi valutare de care-și legaseră viitorul varii bande ceaușiste? [Atențiune, atențiune! N-am zis nicidecum că TOȚI emigrații, insertații legal sau transfugii români din Elveția fuseseră ori sunt agenți/securiști ceaușiști/spioni! Precizez redundant: nu toți! Doar destui.]
Mai puțin speriați, lași, fraieri sau pudici, maghiarii însă au preluat povestea adevărată a ocupării și luării de ostatici în ambasada română din Berna anilor 50, asumându-și-o cu totul. Când zic „maghiarii”, aici și acum, mă gândesc și refer la cultura maghiară, la oamenii de cultură actuală, de ultimă oră, la creatorii de artă (în speță, cinematografică). Care, văzând/nevăzând că românilor li se rupe, alias absolut deloc nu le pasă (mă rog, oamenilor de cultură din România, cineaștilor autohtoni), au tras ei un film pe această temă. Un film excelent. Capodoperă de nota 10, de medalie aurită, de trofeu internațional.
„Ambasadorul la Berna” (2014), având ca eroi, personaje, actori, figuranți, subiect, intrigă, story (absolut tot) doar maghiare/maghiari (parcă/poate și germani)… a ras totul! Și ca atare a fost prezentat la Tiff-Cluj și repetat de curând pe vreunul din canalele HBO sau Cinemax, așadar impus în istoria și confirmarea/consfințirea cinematografiei contemporane mondiale. Repet: capodoperă (maghiară) a artei de reflectare a istoriei, a comunismului, a politicului de principiu.Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro
