Am scris în ultimii zece-cincispezece ani un consistent număr de comentarii despre ce a fost sau, mai corect spus, despre ceea ce a însemnat pentru mine Europa Liberă în limba română. Un post de radio pe care l-am descoperit în anii de sfârșit ai adolescenței, cândva prin 1976, și de care am rămas strâns legat nu doar până în ianuarie 1990, atunci când se putea spune deja că, de bine, de rău, Revoluția învinsese și în România (nu insist acum asupra acelui dulce-amar al acestei victorii care a stârnit noian de controverse), ci chiar până în iunie 1995, atunci când întreg complexul Europa Liberă-Libertatea se muta de la München la Praga. Pentru administrația Clinton, relocarea a însemnat o decizie de ordin strategic, pentru mine și, cred, alte câteva milioane de români despărțirea de un număr însemnat de voci care, în anii dictaturii comuniste, „ne-au ținut în viață’’.
Sigur, și până în 1990, și până în iunie 1995, Europa Liberă a fost ceea ce am numit într-un articol publicat cândva în Dilema veche, „un radio altfel”. Altfel prin comparație cu Radio București ori cu toate celelalte organe ale presei comuniste românești. Numai că din 1995 și până în 2008, an în care americanii au decis încetarea activității Departamentului românesc, acel altfel de la început a devenit ... cu totul altfel. Un altfel specific unei agonii care s-a accentuat pe an ce trecea, în pofida eforturile unor redactori care au încercat să-și facă datoria și la Praga, în ciuda reducerii tot mai accentuate a bugetului anual alocat postului.
Încă din 1976 am nutrit felurite curiozități legate de operațiunile radiofonice din capitala bavareză. Voiam să știu cine erau cei care stăteau în fața microfonului, de ce mulți dintre ei recurgeau la pseudonime, cum ajunseseră să lucreze acolo, de unde știau ei atâtea despre ceea se întâmpla în fiecare zi în România, de ce au decis autoritățile americane care finanțau deja servicii radiofonice în limba română, dar și în alte limbi din țările situate în spatele Cortinei de fier, sub pălăria postului de radio guvernamental Vocea Americii să cheltuiască banii contribuabilului din țara lor pentru a înființa și menține în viață Europa Liberă. Eram curios să aflu și cum se realizau programele zilnice, să pătrund astfel, cum se zice, în bucătăria postului, să știu cum ajungeau să treacă ele pe unde, dacă erau sau nu ele controlate de „cenzori” americani al căror rost ar fi fost acela de a veghea ca emisiunile transmise de la München „să nu iasă din vorba Washingtonului”. M-am întrebat și eu la fel ca mulți, mulți alți ascultători români cum priveau autoritățile de la București activitățile definite drept ostile, calificate drept antiromânești ale Radioului de la München. Erau sau nu bruiate, iar dacă nu, de ce foarte adesea trebuia să te supui unor veritabile probe de rezistență spre a înțelege cât de cât știrile și comentariile transmise pe atât de puținele performante și prietenoase unde scurte. Mă întrebam dacă, așa cum se zvonea, existau evidențe nominale ale celor care ascultă regulat sau nu programele , dacă erau ascultătorii depistați, înscriși pe liste negre, monitorizați. Iar în anii 80 am fost și eu intrigat de decesele, totuși parcă mult prea dese, de la vârful Europei Libere. Care veneau după moartea din 1975 a lui Cornel Chiriac și după agresiunea comisă asupra Monicăi Lovinescu.
Aș putea spune că pentru generația mea și pentru multe alte generații anterioare s-a construit în timp un fel de mit al Europei Libere. La care, conștient sau inconștient, voluntar ori nu au contribuit chiar și oamenii Securității. Care înfățișau postul din Capitala Bavariei asemenea unui monstru cu sute, cu mii de capete. Europa Liberă devenise un mit modern care ar fi putut figura, retroactiv, în Mitologiile barthesiene.
În intimitatea acestui mit intră acum, și aș putea spune că o face cumva măcar pe alocuri chiar fără anestezie, cartea lui Liviu Tofan Ne-au ținut în viață. Radio Europa Liberă 1970-1990 (Editura Omnium, București, 2021). Liviu Tofan a ajuns la München și în redacția Europei Libere în anul 1973. A fost remarcat imediat de directorul legendar al postului, Noel Bernard, care, în conformitate cu mărturia Ioanei Măgură-Bernard inserată în cartea Directorul postului nostru de radio (Editura Curtea veche, București, 2007), a intuit potențialului tânărului bun vorbitor de engleză și germană. După un scurt intermezzo teatral petrecut în compania marelui regizor Vlad Mugur, Liviu Tofan a revenit în redacția Europei Libere, în 1976. Anul în care tocmai s-a încheiat fuziunea dintre Europa Liberă și Radio Libertatea, calificată de „americani” consolidare. Câțiva ani mai târziu, Liviu Tofan va deveni șeful Serviciului de știri, succedându-i în post veteranului Mihai Cismărescu, numit director adjunct, iar mai apoi, pentru o scurtă vreme și în condiții dramatice, director. După 1990, același Liviu Tofan va fi numit director asistent și va deveni principalul arhitect al biroului de la București al Europei Libere. Așadar, autorul cărții a cunoscut pe piele proprie și din interior și cei mai buni, dar și cei mai agitați ani din istoria Departamentului românesc. Avantaj? Și da, și nu! În scrierea cărții, Liviu Tofan trebuia să înfrunte toate avatarurile presupuse de condiția de martor nemijlocit, de participant la tot ceea ce au însemnat momentele de vârf din istoria Europei libere în românește. Cutremurul din martie 1977, atentatul cu bombă din februarie 1981, atentatul asupra lui Emil Georgescu din iulie 1981, morțile socotite suspecte ale lui Noel Bernard, Mihai Cismărescu, Emil Georgescu, Vlad Georgescu.
Formația profesională de om de știri, adică de jurnalist care într-un timp limitat are obligația profesională de a rezuma adevărul fără a-i altera esența, cred că și-a pus în chip benefic amprenta n procesul de scriere al cărții. Liviu Tofan a fost, cred, în primul rând, dornic să satisfacă dorințele și curiozitățile ascultătorilor de odinioară, să le spună celor mai tineri că a existat cândva Radio Europa Liberă în limba română. Adică 46 de oameni care vreo 12 ore pe zi au încercat să aducă în casele românilor adevărul, să le reamintească acestora că există speranță și că există nu doar Europa din spatele Cortinei de fier, ci și o Europa Liberă. Ale cărei porți nu le sunt definitiv închise. Oamenii aceștia nu au fost nici zei, nici mereu infailibili, au mai și greșit, greșeli s-au săvârșit și în recrutarea lor (în carte sunt date și unele exemple), însă ei au acționat majoritar cu gândul, cu dorința de a face bine și de a-și ajuta cu un microfon și cu arma cuvântului conaționalii.
Cartea descrie minuțios, nemțește, structura organizațională a postului, organizarea și ierarhia din Departamentul Românesc, subliniază rolul Codului deontologic, funcția acestuia de garant al acurateței și echilibrului, relatează o zi din viața cotidiană a Europei Libere, detaliază cum se întocmeau buletinele de știri, pe ce criterii o anume știre dobândea dreptul de a trece pe unde, clarifică cât de periculos au trăit angajații, lămurește atât cât se pot lămuri episoadele dramatice ori tragice din anii 80. Cartea ne spune cine au fost și ce au făcut Noel Bernard și Cornel Chiriac, figurile emblematice ale Departamentului românesc, cât de puternici, dar și cât de vulnerabili s-au dovedit uneori ei. Alte nume emblematice ale postului sunt evocate, reamintite. Unora nu le sunt iertate defectele. Liviu Tofan descrie cu lux de amănunte povestea agentului GX-36, nimeni altul decât Ivan Deneș, care era mai-mai să se infiltreze în conducerea Europei Libere, dar și pe aceea a Filatelistului.
Citeste continuarea pe contributors.ro
